Între două focuri: Povestea mea despre trădare și regăsire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul meu din București, cu mâinile strânse în pumni, încercând să-mi stăpânesc furia. Mama mă privea cu răceală, iar Mihai, fostul meu soț, stătea la ușă cu brațele încrucișate, ca un judecător care așteaptă verdictul.

— Irina, gândește-te la Ana! Nu vezi că nu-i e bine cu tine? a spus mama, cu vocea ei tăioasă, aceeași voce care mă făcea să tremur când eram copil.

Mihai a oftat teatral. — Exact asta încerc să-i explic și eu. Ana are nevoie de stabilitate. Nu poți să o ții departe de mine doar pentru că ai tu problemele tale.

Problemele mele? Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. După divorțul de Mihai, viața mea a devenit un șir nesfârșit de compromisuri și sacrificii. Am acceptat un job prost plătit ca să pot fi aproape de Ana, am renunțat la prieteni și la orice urmă de viață personală. Și acum, cei doi oameni care ar fi trebuit să mă susțină mă acuzau că nu sunt o mamă bună.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. — Nu înțelegeți… Tot ce fac e pentru ea! Pentru Ana!

Mama s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr, dar gestul ei era rece, mecanic. — Irina, tu nu vezi că te pierzi? Că nu mai ești tu? Mihai vrea doar ce e mai bine pentru Ana. Și eu la fel.

Am ridicat privirea spre Mihai. — Tu vrei doar să mă pedepsești pentru că am avut curajul să plec! Ai uitat cum era când veneai beat acasă? Cum țipai la mine? Cum o speriai pe Ana?

Mihai a roșit și a privit în altă parte. Mama a strâns din buze.

— Asta e trecutul, Irina. Oamenii se schimbă, a spus ea, dar știam că nu crede nici ea ce spune.

Adevărul era că mama nu m-a iertat niciodată că am divorțat. Pentru ea, divorțul era o rușine, o pată pe obrazul familiei. Întotdeauna a pus imaginea înaintea fericirii mele. Iar Mihai… Mihai știa exact pe ce butoane să apese ca să mă facă să mă simt vinovată.

În seara aceea, după ce au plecat amândoi, am găsit-o pe Ana în camera ei, desenând singură la birou. Avea doar opt ani, dar ochii ei mari și triști păreau să ascundă o lume întreagă de griji.

— Mami… Tata zice că poate ar fi mai bine să stau la el o vreme. Tu ce crezi?

Mi s-a rupt sufletul. Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Ana, eu te iubesc mai mult decât orice pe lume. Și tot ce fac e ca tu să fii fericită. Dar uneori… oamenii mari nu se înțeleg și spun lucruri urâte. Să știi că nu e vina ta.

A oftat și s-a lipit de mine. — Eu vreau doar să fim toți împreună…

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție și neputință. Cum puteam să-i explic unui copil că uneori dragostea nu e suficientă? Că uneori familia te rănește cel mai tare?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama venea aproape zilnic cu „sfaturi” despre cum ar trebui să-mi cresc copilul. Mihai mă suna și mă amenința că va merge în instanță pentru custodie. Prietenii mei dispăruseră unul câte unul după divorț; nimeni nu voia să se implice într-un scandal de familie.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am primit un mesaj de la mama: „Mihai are dreptate. Dacă nu te schimbi, o să pierzi tot.”

Am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de singură încât m-am întrebat dacă nu cumva chiar eu eram problema. Dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmpla.

Dar apoi mi-am amintit de toate nopțile când Mihai venea acasă târziu și eu îi ascundeam vânătăile sub mânecile lungi ca să nu le vadă Ana. Mi-am amintit cum mama îmi spunea mereu „rabdă, Irina, așa e viața”, ca și cum fericirea mea era un moft.

Într-o dimineață, m-am privit în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochi goi. Dar undeva, adânc în mine, mai era o scânteie de curaj.

Am decis să merg la un psiholog. La început mi-a fost rușine – ce-o să zică lumea? Dar după câteva ședințe am început să văd lucrurile altfel. Am început să pun limite mamei și lui Mihai. Să le spun „nu” fără să mă simt vinovată.

Nu a fost ușor. Mama a făcut o criză când i-am spus că nu mai vreau să vină neanunțată la mine acasă. Mihai a depus cerere pentru custodie comună și m-a amenințat cu avocați scumpi.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să vorbesc deschis cu Ana despre ce simte ea, despre fricile și dorințele ei. Am început să-mi fac din nou prieteni – oameni care mă susțineau fără să mă judece.

Procesul cu Mihai a fost lung și dureros. Mama a depus mărturie împotriva mea – propriul meu sânge! – spunând că sunt instabilă emoțional și că Ana ar fi mai bine la tatăl ei. Am crezut că nu voi supraviețui acelei trădări.

Dar judecătorul a ascultat și povestea mea. A văzut cât de mult lupt pentru copilul meu. Și într-un final, am primit custodia principală asupra Anei.

Mama nu mi-a vorbit luni întregi după proces. Dar într-o zi a venit la mine cu ochii roșii de plâns și mi-a spus: — Poate că n-am știut niciodată cum să fiu mamă pentru tine… Dar vreau să încerc acum, dacă mă lași.

Am plâns amândouă mult timp în acea zi. Nu știu dacă rănile dintre noi se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că am dreptul să-mi trăiesc viața după propriile reguli.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte mame trebuie să lupte cu familia lor pentru dreptul de a-și iubi copiii? Poate că împreună putem schimba ceva…