Între două focuri: Povestea unei căsnicii încercate de familie

— Iar vine Camelia? am întrebat cu voce scăzută, încercând să-mi ascund exasperarea în timp ce Vlad își punea cheile pe masă.

— E doar pentru weekend, Irina. Știi că nu are unde să meargă, mi-a răspuns el, evitându-mi privirea.

Nu era prima dată când aveam această discuție. De fapt, devenise un ritual: fiecare vineri seară, Camelia apărea cu geanta ei veche, cu zâmbetul larg și cu povești despre cât de greu îi este la muncă sau cât de insuportabilă e colega ei de apartament. Și fiecare vineri seară, eu simțeam cum mă strâng pereții casei.

Când ne-am mutat în apartamentul nostru din Drumul Taberei, visam la liniște, la seri în doi și la weekenduri leneșe. Dar Camelia a găsit mereu o scuză să ne viziteze. La început am fost înțelegătoare. Era singură, părinții noștri erau departe, iar Vlad ținea mult la ea. Dar după ani de zile în care nu am avut niciun weekend doar pentru noi, răbdarea mea s-a transformat în frustrare.

Sâmbătă dimineața, bucătăria era deja ocupată. Camelia făcea clătite și râdea tare la telefon cu prietena ei. Mirosea a ulei încins și a parfum dulceag. Am intrat încet, sperând să nu mă observe.

— Bună dimineața, Irina! Vrei și tu clătite? Azi le-am făcut cu gem de prune, preferatul lui Vlad!

Am zâmbit forțat. — Mulțumesc, dar nu mi-e foame.

Mi-am turnat cafeaua și am ieșit pe balcon. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat când am început să mă simt străină în propria casă. Vlad a venit după mine.

— Irina, te rog… Nu face o tragedie din asta. E doar Camelia.

— Tocmai asta e problema! E mereu Camelia! Nu mai avem niciun moment doar pentru noi. Nu vezi că ne invadează viața?

A oftat și a dat din umeri. — E sora mea. Nu pot s-o las pe drumuri.

— Dar pe mine mă lași? am întrebat încet.

A tăcut. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil.

În acea zi am plecat singură la piață. Printre tarabe, am întâlnit-o pe doamna Stanciu, vecina de la trei.

— Ce faci, Irina? Pari abătută.

Am zâmbit trist. — E greu când nu mai ai intimitate acasă.

A clătinat din cap. — Dragă, familia e importantă, dar și liniștea ta contează. Să nu uiți asta.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Camelia s-a instalat pe canapea cu telecomanda în mână și Vlad s-a retras în dormitor „să lucreze”, am simțit că nu mai pot. Am intrat peste el.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai existăm ca soț și soție, ci ca niște gazde pentru Camelia.

S-a uitat la mine lung. — Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Vreau să pui limite! Să-i spui că avem nevoie de spațiul nostru! Că suntem o familie!

A tăcut mult timp. — O să-i spun… dar nu azi. Azi pare obosită.

Am izbucnit în plâns. — Mereu e ceva! Mereu găsești scuze pentru ea!

Camelia a auzit discuția și a intrat în cameră.

— Dacă vă deranjez atât de tare, pot să plec!

— Nu e vorba doar de tine, Camelia! am spus printre lacrimi. E vorba de noi! Avem nevoie de timp împreună!

S-a uitat la Vlad, apoi la mine. — N-am vrut niciodată să vă stric relația…

A doua zi dimineață a plecat fără să spună nimic. Vlad era abătut. Eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Au urmat două săptămâni de tăcere între mine și Vlad. El era distant, eu mă simțeam vinovată că am stricat relația dintre frați. Dar pentru prima dată după ani de zile, casa era liniștită.

Într-o seară, Vlad a venit la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Am vorbit cu Camelia. O să încerce să-și găsească altceva de făcut în weekenduri… Dar mi-a zis că se simte singură. Poate ar trebui să o ajutăm să-și facă prieteni sau să-și găsească un hobby…

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Știam că nu va fi ușor, dar măcar făcusem primul pas spre normalitate.

Acum mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea proprie? Cât putem sacrifica din liniștea noastră pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine?