Între două focuri: Povestea unei femei care a ales mereu pe alții, dar s-a pierdut pe sine

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu între voi și el! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama mă privea cu ochii ei reci, de parcă nu înțelegea nimic din ce simt. Era iarna lui 2002, iar eu, Maria, aveam 28 de ani și deja simțeam că viața mea nu-mi mai aparține.

Încă de mică am fost fata ascultătoare, cea care nu ridica niciodată tonul, care își ajuta frații, care își făcea temele la timp și nu ieșea din cuvântul părinților. Tata, Ion, era un om aspru, muncitor la combinat, iar mama, Elena, o femeie simplă, obosită de griji și lipsuri. Pentru ei, fericirea mea era să mă mărit cu un băiat „cumsecade”, să am copii și să nu le fac rușine. Visam să devin profesoară de limba română, dar tata a spus că „nu-i de nasul nostru să stăm prin facultăți”. Am renunțat fără să protestez.

La 22 de ani l-am cunoscut pe Viorel. Era serios, avea serviciu stabil la CFR și părea că știe ce vrea de la viață. Părinții mei l-au plăcut din prima clipă: „Ăsta e băiat bun, Maria! Să nu-l scapi!” Și n-am scăpat. După un an ne-am căsătorit. Nunta a fost mare, cu lăutari și rude din tot satul. Mama plângea de fericire, tata era mândru. Eu? Eu simțeam un gol ciudat în stomac, dar mi-am spus că așa trebuie să fie.

Viața cu Viorel a fost la început liniștită. Ne-am mutat într-un apartament mic din oraș. El lucra mult, venea obosit acasă și nu prea avea chef de vorbă. Eu am rămas casnică, „că așa e mai bine pentru familie”, cum zicea mama. După doi ani s-a născut Andreea, fetița noastră. Apoi, la scurt timp, Vlad. Amândoi au crescut frumos, dar eu simțeam că mă sting încetul cu încetul.

În fiecare duminică mergeam la părinți. Mama mă întreba mereu dacă Viorel mă respectă, dacă nu mă bate. Tata voia să știe dacă Viorel aduce destui bani acasă. Orice problemă aveam cu soțul meu trebuia să o ascund — „să nu ne faci de râs în sat”, îmi repeta mama obsesiv. Când Viorel ridica tonul sau venea băut acasă, trebuia să tac. „Așa-s bărbații”, zicea tata.

Anii au trecut. Copiii au crescut și au început să mă întrebe: „Mama, tu de ce nu lucrezi? De ce nu ai prietene?” Nu știam ce să le răspund. Prietenele mele din liceu s-au risipit prin lume; unele au plecat în Italia sau Spania la muncă. Eu am rămas aici, între patru pereți, cu vasele nespălate și gândurile mele.

Într-o zi, Andreea mi-a spus: „Mama, tu nu ești fericită.” Am râs amar: „Ba sunt… am familia mea.” Dar în sufletul meu știam că mințeam.

Viorel a început să stea tot mai mult la serviciu sau la bar cu prietenii lui. Când venea acasă, era irascibil și mă acuza că nu fac nimic toată ziua. „Ce-ți lipsește? Ai casă, ai copii sănătoși! Ce vrei mai mult?” Dar eu voiam altceva — voiam să fiu văzută, ascultată, iubită pentru ceea ce sunt eu, nu doar pentru rolul de mamă sau soție.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să-i spun lui Viorel ce simt:
— Viorel… eu nu mai pot așa. Mă simt singură… parcă nu mai exist pentru tine.
El s-a uitat la mine ca la o străină:
— Ai luat-o razna? Ce-ți mai trebuie? Nu vezi câte femei ar da orice să fie în locul tău?
Am tăcut din nou.

Când tata s-a îmbolnăvit grav, am stat luni întregi pe drumuri între casa noastră și casa părinților mei. Viorel era tot mai supărat că lipsesc mult de acasă. Mama mă certa că nu stau destul cu tata. Copiii mă simțeau absentă. Eram sfâșiată între toți și nimeni nu vedea cât mă doare.

După moartea tatălui meu, mama s-a mutat la noi. Viorel a devenit și mai distant; copiii erau adolescenți și nu mai aveau nevoie de mine ca înainte. Mama se plângea mereu: „Dacă n-ai fi fost tu lângă mine acum…” Dar eu simțeam că nu mai am aer.

Într-o zi m-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Cine era femeia aceea cu ochii goi? Unde dispăruse fata care visa să predea poezie copiilor?

Acum copiii sunt mari — Andreea e la facultate în Cluj, Vlad lucrează în București. Viorel doarme pe canapea în fiecare seară; vorbim doar despre facturi și cumpărături. Mama e tot mai bolnavă și dependentă de mine.

Casa e plină de tăceri grele. Merg prin camere ca o umbră și mă întreb: oare a meritat? Oare toate compromisurile mele au adus cuiva fericire? Sau doar au făcut ca toți să se obișnuiască să mă aibă mereu acolo — fără să mă vadă cu adevărat?

Poate că am greșit alegând mereu liniștea altora în locul propriei mele voci. Poate că ar fi trebuit să spun „nu” atunci când toți voiau altceva de la mine.

Dar voi? Ați simțit vreodată că v-ați pierdut pe voi în încercarea de a-i mulțumi pe ceilalți? Credeți că merită sacrificiul acesta?