Între două iubiri: Când sprijinul devine interzis

— Nu vreau s-o văd pe maică-ta în casa asta, Ioana! a tunat Vlad, trântind ușa bucătăriei. Fetița plângea în camera alăturată, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece, uitată pe masă de ore întregi. Era a treia zi la rând când îi ceream să o lase pe mama să vină măcar câteva ore, să mă ajute cu Mara. Dar Vlad era de neclintit.

— Vlad, nu mai pot! Nu dorm de trei nopți, Mara are colici, eu abia apuc să mănânc… Mama ar putea să stea cu ea cât fac un duș sau dorm o oră. Te rog!

— Nu! Nu vreau să se bage peste noi. E copilul nostru, ne descurcăm singuri! a răspuns el, cu vocea tăioasă.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote, încercând să nu fac zgomot. Nu voiam ca Mara să mă audă. Dar lacrimile curgeau fără oprire. În mintea mea se amestecau amintiri din copilărie, când mama era mereu acolo pentru mine, cu realitatea cruntă a prezentului: eram singură, epuizată și simțeam că nu mai pot.

Mama mă suna zilnic. Odată, am răspuns pe fugă, cu Mara la sân.

— Ioana, te rog, lasă-mă să vin! Nu e rușine să ceri ajutorul. Știi că sunt aici pentru tine.

— Nu pot, mamă… Vlad nu vrea…

A urmat o tăcere grea. Am simțit cum îi tremură vocea când a spus:

— Atunci spune-i tu că ai nevoie de mine. Pentru tine și pentru Mara.

Dar cum să-i spun? Vlad devenise tot mai irascibil de când s-a născut fetița. Orice discuție despre mama se transforma într-o ceartă. Spunea că nu vrea ca „alții” să se bage în familia noastră, dar eu știam că era vorba de orgoliu și de vechile lui conflicte cu mama mea. Niciodată nu s-au înțeles cu adevărat. El o vedea ca pe o femeie autoritară care „îmi bagă idei în cap”, iar ea îl considera prea mândru ca să accepte ajutor.

Zilele treceau greu. Mara plângea mult, eu nu reușeam să mă odihnesc deloc. Mâncam pe fugă, mă spălam rar și mă simțeam din ce în ce mai mică. Prietenele mele îmi scriau mesaje de încurajare, dar niciuna nu putea veni la mine — unele aveau copii mici, altele erau plecate din țară. Într-o zi, am leșinat în baie. M-am trezit pe gresie, cu capul greu și Mara urlând din pătuț. Am reușit să mă ridic și am sunat-o pe mama.

— Vin acum! a spus ea hotărâtă.

A ajuns în 20 de minute. Vlad era la serviciu. Mama a intrat direct în cameră, a luat-o pe Mara în brațe și mi-a făcut un ceai cald.

— Uite-te la tine… Ești numai piele și os! Ce face Vlad? De ce nu te ajută?

— E obosit și el… Dar nu vrea să te vadă aici.

Mama a oftat adânc:

— Ioana, nu poți continua așa. O să te îmbolnăvești!

Când Vlad a venit acasă și a găsit-o pe mama acolo, a izbucnit un scandal monstruos. Țipetele lor au umplut apartamentul mic din Drumul Taberei. Eu stăteam între ei, cu Mara la piept, încercând să-i opresc.

— Nu ai niciun drept să intri aici fără acordul meu! a urlat Vlad.

— Am tot dreptul! E fata mea și are nevoie de mine! i-a răspuns mama.

— Ieși afară!

— Vlad! am strigat eu disperată. Nu mai pot! Dacă nu mă lași să primesc ajutorul mamei mele, plec!

S-a făcut liniște brusc. Vlad s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că nu mai pot trăi așa. Nu sunt o supereroină! Am nevoie de sprijin!

A doua zi am plecat la mama cu Mara. Vlad n-a vorbit cu mine două zile. Apoi mi-a trimis un mesaj:

„Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Poate ar trebui să vorbim.”

Am plâns mult în brațele mamei mele. Mi-a spus:

— Uneori bărbații cred că dacă cer ajutor sunt slabi. Dar tu nu ești slabă pentru că ai nevoie de mine.

Am început să merg la terapie. Vlad a acceptat să vină și el după câteva ședințe. Am descoperit că frica lui cea mai mare era să nu fie considerat inutil sau depășit ca tată. Dar eu aveam nevoie de echipă, nu de orgolii.

Au trecut luni până când am reușit să găsim un echilibru fragil: mama venea o dată pe săptămână, Vlad încerca să fie mai prezent acasă și eu am început să mă simt din nou om.

Dar rana rămâne acolo: sentimentul că am fost lăsată singură când aveam cea mai mare nevoie de sprijinul celor dragi.

Mă întreb uneori: câte femei din România trec prin asta? Câte mame sunt forțate să aleagă între liniștea familiei și propria sănătate? Și oare cât de mult ne costă tăcerea și orgoliile noastre?