Între două iubiri: Cum am ales între fiica mea și tatăl vitreg

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să stau aici! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, spartă de ploaia care bătea în geamuri. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând de oboseală și frică. Ioana, fiica mea de șaisprezece ani, stătea în prag, cu ochii roșii de plâns și părul ud, lipit de obraji.

— Ioana, te rog… Știi că nu am unde să mergem. Tataie Vasile are nevoie de mine. Dacă îl las singur, cine îl mai ajută? — am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar simțeam cum mi se rupe sufletul la fiecare cuvânt.

Ea a izbucnit: — Dar eu? Eu nu contez? De când a venit el la noi, totul s-a schimbat! Nu mai am liniște, nu mai pot să învăț, nu mai pot să dorm! Nu vezi că mă sufoc?

M-am uitat la ea și am simțit cum mă apasă vinovăția. Avea dreptate. De când tataie Vasile, tatăl meu vitreg, fusese externat din spital după accidentul vascular, casa noastră devenise un câmp de bătălie. El era mereu nemulțumit, striga la noi pentru orice, iar uneori avea momente de confuzie în care nu mă recunoștea nici pe mine. Ioana era speriată. Eu eram epuizată.

Am crescut-o singură pe Ioana după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar doi ani. Am muncit ca vânzătoare la magazinul din colț, făcând ture duble ca să-i pot cumpăra haine și rechizite. Tataie Vasile nu a fost niciodată un om cald, dar după ce mama a murit, nu mai avea pe nimeni. Când medicii mi-au spus că are nevoie de îngrijire permanentă, nu am putut să-l las pe drumuri. Dar nu m-am gândit niciodată cât de greu va fi.

În fiecare dimineață mă trezeam la cinci ca să-i schimb pampersul și să-i dau pastilele. Îi pregăteam terciul preferat, dar el tot bombănea:

— Ce-i asta? Iar terci? Parcă mănânc mâncare de porci!

Ioana se furișa afară din cameră ca să nu-l audă. Într-o zi am găsit-o plângând în baie.

— Mamă, nu mai pot… La școală râd copiii de mine că miros a bătrân. Nu vreau să mai vin acasă.

Am simțit cum mă prăbușesc. Cum puteam să aleg? Să-l trimit pe tataie Vasile la azil? Să-mi trimit copilul la bunici în alt oraș? Niciuna dintre variante nu era corectă.

Într-o seară, când Ioana nu s-a întors acasă la ora obișnuită, am simțit cum mi se strânge inima. Am sunat-o disperată:

— Unde ești?

— La Andreea. Nu vreau să mă întorc azi. Spune-i lui tataie că nu exist.

Am stat pe marginea patului și am plâns. M-am gândit la mama mea, la cât s-a sacrificat pentru mine. Oare eu greșeam acum față de copilul meu?

A doua zi dimineață, tataie Vasile a căzut din pat. L-am găsit pe jos, urlând de durere.

— Ajută-mă! Nu vezi că mor aici ca un câine?

L-am ridicat cu greu și l-am pus înapoi în pat. În timp ce îi schimbam hainele murdare, mi-a spus cu voce stinsă:

— N-am vrut să vă stric viața… Dar n-am pe nimeni altcineva.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată frica din ochii lui. Era singur și neputincios.

În aceeași zi, directoarea școlii m-a chemat la o discuție.

— Doamna Popescu, Ioana e tot mai absentă cu mintea la ore. Ați observat ceva acasă?

Am simțit cum mi se face rușine. Am dat din cap că da, dar n-am putut spune nimic mai mult.

Seara aceea a fost decisivă. Ioana s-a întors acasă târziu și m-a găsit plângând la masa din bucătărie.

— Mamă… — vocea ei era moale — Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot trăi așa.

Am stat mult timp tăcute. Apoi i-am spus:

— Nici eu nu pot continua așa. Trebuie să găsim o soluție împreună.

Am început să căutăm variante: aziluri pentru bătrâni, asistenți sociali, rude dispuse să ajute măcar cu câteva ore pe zi. Nimeni nu voia sau nu putea. Statul oferea prea puțin; o asistentă socială venea doar două ore pe săptămână.

Într-o zi, Ioana mi-a adus o broșură: „Centrul Sfântul Nicolae – îngrijire pentru vârstnici”.

— Mamă… Poate ar trebui să-l ducem aici. Poate îi va fi mai bine decât cu noi.

Am plâns toată noaptea înainte să iau decizia. A doua zi i-am spus lui tataie Vasile:

— Tataie… Nu mai pot singură. Te rog să mă ierți.

A tăcut mult timp, apoi a dat din cap.

— Poate e mai bine așa… Să nu vă mai chinuiți nici voi.

L-am dus la centru într-o dimineață friguroasă de martie. Când am ieșit pe poartă, Ioana m-a luat de mână și mi-a spus:

— Mamă… Acum putem respira din nou?

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Încerc să cred că uneori dragostea înseamnă și să renunți pentru binele celuilalt. Dar încă mă întreb: oare există vreo alegere corectă când inima ți-e ruptă între două iubiri?