Între Două Iubiri: Povara Alegerilor Nespuse

— Mihai, nu mai pot așa! Nu vezi că nu mai suntem o familie? vocea Irinei răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uit la ea, dar privirea îi fuge spre fereastră, acolo unde ploaia lovește sticla cu furie. E deja a treia oară săptămâna asta când ajungem aici, la același dialog care nu duce nicăieri.

Îmi simt inima grea. Nu pot să-i spun adevărul, nu pot să-i spun că gândul meu e mereu la Ana și la Maria, fiica mea din prima căsnicie. De fiecare dată când Maria mă sună și-mi spune „Tati, mi-e dor de tine”, simt cum mă sfâșii între două lumi. Irina știe că ascund ceva, dar nu știe ce. Sau poate știe și nu vrea să recunoască.

— Mihai, tu încă te gândești la ea, nu-i așa? La Ana? mă întreabă Irina brusc, cu voce joasă.

Tac. Ce rost are să neg? Tăcerea mea spune totul. O văd cum își strânge halatul pe lângă corp, ca și cum ar vrea să se apere de frigul din casă sau din suflet.

— Nu pot să trăiesc cu umbra ei între noi. Nu merit asta! izbucnește ea și iese din bucătărie trântind ușa.

Rămân singur cu gândurile mele. Îmi amintesc ziua când am plecat de acasă, lăsând-o pe Ana plângând pe hol, cu Maria în brațe. Am crezut că pot începe o viață nouă cu Irina, că iubirea pentru Ana se va stinge. Dar nu s-a stins. S-a transformat în vinovăție, în dor, în regrete care mă sufocă.

Telefonul vibrează pe masă. E un mesaj de la Ana: „Maria are serbare mâine. Poți veni?”

Îmi trec mâna prin păr, încercând să-mi adun curajul. Știu că Irina nu va fi de acord să merg. De fiecare dată când merg la Maria, între mine și Irina se sapă o prăpastie tot mai adâncă.

Seara, încerc să vorbesc cu Irina.

— Irina, mâine e serbarea Mariei. Trebuie să fiu acolo pentru ea…

Ea mă privește lung.

— Și pentru mine când ai să fii aici? Pentru noi?

Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să-i spun că și ea merită totul, dar nu pot împărți inima în două. O parte din mine a rămas mereu cu Ana și Maria.

Noaptea nu dorm. Mă plimb prin casă ca un strigoi. Îmi aud pașii goi pe parchet și mă gândesc la toate momentele în care am ales greșit. La certurile cu Ana, la promisiunile nerespectate față de Maria, la felul în care am încercat să fug de responsabilitate crezând că pot începe de la zero.

A doua zi dimineață, îmi iau haina și ies pe ușă fără să spun nimic. Irina nici nu se uită la mine. Ajung la școală înainte de ora serbării. O văd pe Maria printre ceilalți copii, cu părul prins în două codițe și ochii mari, albaștri ca ai mei. Când mă vede, zâmbește larg și aleargă spre mine.

— Tati! Ai venit!

O strâng tare în brațe și simt cum mi se rupe sufletul. Ana mă privește de la distanță. Între noi e o tăcere grea, plină de lucruri nespuse.

După serbare, Ana se apropie de mine.

— Mihai, nu poți continua așa. Maria are nevoie de tine, dar tu trebuie să fii sincer cu tine însuți. Ce vrei cu adevărat?

Nu știu ce vreau. Sau poate știu, dar mi-e frică să recunosc. Mi-e frică să rănesc din nou pe cineva.

În drum spre casă, primesc un mesaj de la Irina: „Nu te mai întoarce azi.”

Mă opresc pe o bancă în parc și privesc copacii goi. Îmi dau seama că am pierdut tot ce era important pentru mine încercând să împac două vieți paralele. Am rănit două femei care m-au iubit și o fetiță care are nevoie de un tată prezent.

Seara târziu, mă duc la Ana și îi spun tot ce simt.

— Am greșit față de tine, față de Maria… față de Irina. Nu știu dacă pot repara ceva, dar vreau să încerc să fiu un tată mai bun pentru Maria.

Ana oftează.

— Nu poți schimba trecutul, Mihai. Dar poți alege ce fel de om vrei să fii de acum înainte.

În noaptea aceea dorm pe canapeaua Anei, lângă camera Mariei. Mă trezesc dimineața cu un sentiment ciudat de liniște și teamă în același timp.

Irina nu-mi răspunde la telefon zile întregi. Într-un final îmi trimite un mesaj scurt: „Am nevoie de timp.”

Merg zilnic la Maria, încercând să recuperez timpul pierdut. Învăț să ascult mai mult și să promit mai puțin. Încerc să fiu prezent cu adevărat.

Dar rana dintre mine și Irina rămâne deschisă. Nu știu dacă va mai putea fi vreodată ca înainte.

Uneori mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face alte alegeri? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli până învățăm ceva din ele?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că tot ce putem face este să fim sinceri cu noi înșine și cu cei pe care îi iubim.

Oare câți dintre noi trăim cu inima împărțită între trecut și prezent? Și cât ne costă asta?