Între două iubiri: Povestea mea despre familie, sacrificiu și alegeri imposibile

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! Casa asta nu mai e a noastră de când a venit mama ta!
Vlad trântește ușa dormitorului, iar ecoul vocii lui răsună în tot apartamentul. Mă uit la mama, care stă pe canapea, cu pătura trasă până sub bărbie. Ochii ei triști mă urmăresc, dar nu spune nimic. Știu că a auzit totul. Și știu că o doare.

Afară plouă cu găleata. Picăturile bat în geam ca niște degete nerăbdătoare. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. De când mama s-a îmbolnăvit, viața noastră s-a schimbat radical. A făcut un accident vascular acum trei luni și nu se mai poate descurca singură. Tata a murit demult, iar sora mea, Irina, e plecată în Italia. Așa că am adus-o la noi.

La început, Vlad a fost de acord. „E mama ta, Ana, trebuie să o ajuți”, mi-a spus. Dar nu a trecut mult și au început certurile. Mama are nevoie de ajutor constant: trebuie să-i dau medicamentele la timp, să o ajut la baie, să-i pregătesc mâncarea specială. Vlad spune că nu mai avem intimitate, că nu mai suntem o familie. Că totul se învârte în jurul mamei.

În seara asta, după ce am terminat de spălat vasele, Vlad a venit la mine cu o hotărâre rece în privire.
— Ana, nu mai merge așa. Trebuie să-i găsești mamei tale un apartament. Să stea aproape, dar nu aici. Nu mai suport!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Vlad, nu pot să fac asta! E bolnavă! Cum să o las singură?
— Poți să angajezi pe cineva să o îngrijească! Sau să te duci tu la ea zilnic! Dar aici nu mai poate sta!

Mama asculta din sufragerie. Am văzut-o cum își șterge o lacrimă pe furiș. M-am dus la ea și am încercat să-i zâmbesc.
— Mamă, nu-l lua în seamă pe Vlad… e obosit.
Ea mi-a luat mâna în palmele ei tremurânde.
— Ana, eu sunt o povară… N-am vrut să vă stric viața.

Nu am putut să-i răspund. M-am dus în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat la serviciu fără să mă salute. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei blânzi.
— Ana, dacă vrei să mă duci într-un apartament, du-mă. Nu vreau să vă certați din cauza mea.

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Cum să aleg? Pe de o parte era mama, femeia care m-a crescut singură după ce tata a murit într-un accident stupid la combinat. Pe de altă parte era Vlad, omul cu care am împărțit totul timp de zece ani. Oare există o alegere corectă?

Am încercat să vorbesc cu Irina pe WhatsApp:
— Irina, Vlad vrea să-i găsesc mamei un apartament separat. Eu nu pot… Ce să fac?
Răspunsul ei a venit rapid:
— Ana, eu sunt prea departe ca să te ajut… Poate e mai bine pentru toți. Știi cum e Vlad…

M-am simțit și mai singură.

Seara am încercat să discut din nou cu Vlad.
— Vlad, te rog… Mama n-are pe nimeni altcineva. Nu pot s-o las singură!
El s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Și eu n-am pe nimeni altcineva decât pe tine! Dar tu nu mai ești aici pentru mine! Tot timpul tău e pentru ea!

Am tăcut. Avea dreptate? Oare chiar am uitat de el? Sau el nu poate înțelege că uneori viața ne pune la încercare?

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Mama încerca să fie invizibilă, iar Vlad era tot mai distant. Eu eram prinsă la mijloc ca într-o menghină care mă strângea tot mai tare.

Într-o seară, mama mi-a spus:
— Ana, am găsit un anunț cu un apartament mic lângă piață. Poate ar trebui să-l vezi…
Mi-au dat lacrimile.
— Mamă, nu vreau să te dau afară!
Ea m-a mângâiat pe obraz:
— Nu mă dai afară… Îmi dai libertatea să nu vă mai fiu povară.

Am mers a doua zi să văd apartamentul. Era mic, întunecos și mirosea a mucegai. Mi s-a făcut rău numai gândindu-mă că mama ar putea trăi acolo singură.

Când m-am întors acasă, Vlad m-a întrebat:
— Ai văzut apartamentul?
— Da… dar nu pot s-o las acolo!
El a ridicat din umeri:
— Atunci eu plec! Nu mai pot!

A luat o geantă și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi.

Am rămas singură cu mama și cu tăcerea apăsătoare din casă. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-a făcut mama pentru mine. La toate serile când venea obosită de la fabrică și totuși îmi citea povești sau îmi făcea ceai când eram bolnavă. Și m-am gândit la Vlad — omul care mi-a promis că va fi lângă mine „la bine și la greu”.

A doua zi dimineață l-am sunat pe Vlad.
— Vlad… hai acasă! Putem găsi o soluție împreună!
El a oftat:
— Ana… eu nu pot trăi așa. Dacă alegi pe mama ta, eu plec definitiv.

Am simțit cum mi se rupe sufletul în două.

Au trecut trei zile de atunci. Mama încă stă cu mine. Vlad încă nu s-a întors acasă. Nu știu ce voi face mâine sau peste o lună. Dar știu că orice alegere va lăsa cicatrici adânci în sufletul meu.

Mă întreb: oare există vreo cale prin care să nu pierd pe nimeni? Sau viața ne obligă uneori să alegem între două iubiri imposibile? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?