Între două iubiri: Povestea unei mame la răscruce

— Maria, trebuie să-ți spunem ceva.

Mâinile îmi tremurau ușor când așezam farfuriile pe masă. Simțeam că ceva nu e în regulă încă de când Vlad și Ioana au intrat pe ușă, cu zâmbete strânse și ochi obosiți. Am încercat să ascund neliniștea sub o mască de gazdă perfectă: am pus fața de masă cea bună, am scos tacâmurile de argint primite la nuntă și am așezat buchetul de liliac proaspăt cules din grădină în mijlocul mesei. Era prima dată după mult timp când eram doar noi trei, fără nepoți, fără alte rude, doar familia noastră restrânsă.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Vlad a privit în jos, jucându-se cu marginea șervețelului. Ioana a oftat adânc și mi-a întâlnit privirea cu ochii ei verzi, plini de lacrimi nespuse.

— Ne despărțim, mamă. Am decis să divorțăm.

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. M-am sprijinit de spătarul scaunului, încercând să-mi adun gândurile. În mintea mea se derulau imagini cu ei doi la început: tineri, îndrăgostiți, râzând în bucătăria mea, făcând planuri pentru viitor. Cum ajunseserăm aici?

— Nu se poate… De ce? Ce s-a întâmplat? am întrebat cu voce stinsă.

Vlad a ridicat din umeri, evitând să mă privească.

— Ne-am îndepărtat. Nu mai suntem fericiți împreună. Am încercat tot ce am putut, dar nu mai merge.

Ioana a început să plângă încet. M-am ridicat și am mers lângă ea, i-am luat mâna în a mea. O iubisem ca pe propria fiică. Îmi venea să strig la ei, să-i cert că renunță prea ușor, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Știu că e greu de acceptat, Maria, dar nu vrem să ne urâm. Vrem să rămânem oameni, să nu ne facem rău unul altuia, a spus Ioana printre suspine.

— Și ce vreți de la mine? am întrebat, simțind cum furia începe să mocnească sub piele.

Vlad m-a privit pentru prima dată în ochi.

— Să ne înțelegi. Să nu te superi pe niciunul dintre noi. Dar… știm că va fi greu. O să trebuiască să alegi: cu cine ții legătura mai mult, pe cine ajuți mai mult… Nu vrem să te punem într-o situație imposibilă, dar nici nu putem evita asta.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg? Vlad era copilul meu, dar Ioana era parte din sufletul meu de atâția ani. Îmi venea să fug din cameră, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă poate găsi.

— Nu pot să aleg! am izbucnit. Sunteți amândoi familia mea! Cum puteți să-mi cereți asta?

A urmat o tăcere apăsătoare. M-am așezat la locul meu și am privit masa: ciorba aburindă, friptura rumenită perfect, prăjitura cu vișine pe care o făceam mereu la zilele speciale. Totul părea atât de inutil acum.

— Maria, nu vrem să te rănim… Dar știm cum merg lucrurile la noi. Oamenii vorbesc, rudele se împart în tabere… Nu vrem să te pierdem niciunul, a spus Vlad încet.

Mi-am amintit de propria mea copilărie, când părinții mei s-au certat ani întregi după divorțul surorii mele mai mari. Familia noastră s-a rupt atunci în două și nimeni n-a mai fost la fel. Am jurat că eu nu voi lăsa niciodată așa ceva să se întâmple cu ai mei.

— Voi încerca… Voi încerca să fiu acolo pentru amândoi. Dar nu-mi cereți să aleg. Nu pot… Nu pot…

Ioana s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc că ai fost mereu alături de mine. Orice s-ar întâmpla, eu tot te voi iubi ca pe mama mea.

Vlad a venit lângă noi și m-a luat în brațe. Pentru o clipă am simțit că suntem din nou o familie întreagă, dar știam că e doar o iluzie trecătoare.

După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am strâns masa mecanic, fără să simt nimic. M-am uitat la poza lor de la nuntă: zâmbete largi, ochi plini de speranță. Am început să plâng în hohote, pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce urma să pierd.

În zilele următoare au început telefoanele: sora mea mă întreba dacă țin cu Vlad sau cu Ioana; vecina mă sfătuia să nu mai vorbesc cu nora; cumnata lui Vlad voia să știe dacă îi mai invit pe amândoi la Paște. Fiecare avea o părere și fiecare voia ca eu să iau o decizie clară.

Dar cum poți alege între doi oameni pe care îi iubești? Cum poți împărți inima unei mame fără să o rupi?

Am început să evit telefoanele și vizitele. Mergeam singură la piață, mă plimbam ore întregi prin parc doar ca să nu mă întâlnesc cu nimeni cunoscut. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-i proteja pe amândoi și neputința de a schimba ceva.

Într-o seară, Vlad m-a sunat:

— Mamă… știu că e greu pentru tine. Dar vreau doar să știi că orice ai decide, eu te voi iubi mereu.

A doua zi m-a sunat Ioana:

— Maria… dacă vrei vreodată să vorbim sau ai nevoie de ceva… eu sunt aici.

Mi-am dat seama că poate nu trebuie să aleg cu adevărat. Poate trebuie doar să iubesc mai mult decât judec.

Dar oare societatea noastră va înțelege vreodată că dragostea unei mame nu se poate împărți? Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de alegeri imposibile?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?