Între două lumi: Când dragostea devine o alegere imposibilă

— Ioana, nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre ei în casa asta! vocea lui Radu răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremură pe cana fierbinte, iar privirea lui tăioasă mă face să mă simt vinovată pentru ceva ce nu am făcut.

— Sunt părinții mei, Radu… Nu pot să-i șterg din viața mea doar pentru că tu ai avut o ceartă cu tata la masa de Crăciun, îi răspund încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu a fost doar o ceartă! M-au jignit, m-au făcut să mă simt ca un străin. Dacă tu nu vezi asta, atunci poate că nu mă cunoști deloc, îmi aruncă el peste umăr, ieșind din cameră și trântind ușa.

Așa începe fiecare zi de aproape un an. De la acea discuție aprinsă dintre Radu și tata, când tata i-a spus că „nu e bărbat destul” să aibă grijă de mine, totul s-a schimbat. Radu a refuzat să mai meargă la ei, să le răspundă la telefon sau măcar să le accepte cadourile. Eu am rămas prinsă între două lumi: familia care m-a crescut și omul pe care l-am ales să-mi fie soț.

La început am crezut că timpul va vindeca totul. Că mama va găsi o cale să-l ierte pe Radu pentru vorbele grele, iar el va înțelege că tata e doar un om bătrân, cu orgolii și frici. Dar timpul n-a făcut decât să adâncească prăpastia. Sora mea, Ana, m-a sunat într-o seară plângând:

— Ioana, nu mai pot. Mama plânge mereu după tine. Tata se preface că nu-i pasă, dar îl aud noaptea cum oftează. De ce nu vii acasă?

Ce să-i spun? Că mi-e teamă să nu-l rănesc pe Radu? Că fiecare vizită la ai mei se termină cu zile întregi de tăcere și priviri reci acasă? Că mă simt ca o trădătoare oriunde aș fi?

Într-o duminică, am decis să merg singură la părinți. Radu nici nu a vrut să audă:

— Dacă pleci, să nu te mai întorci! mi-a spus cu voce joasă, dar hotărâtă.

Am plecat totuși. Mama m-a strâns în brațe ca pe un copil pierdut. Tata s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți:

— Ioana, noi te iubim orice ar fi. Dar nu putem accepta ca el să ne trateze ca pe niște dușmani.

Am stat acolo câteva ore, încercând să aduc pacea între două lumi care nu mai vor să se întâlnească. Am plecat cu inima grea și cu sentimentul că nu aparțin nicăieri.

Când am ajuns acasă, Radu era pe balcon, fumând nervos. Nici nu s-a uitat la mine.

— Ai ales deja, mi-a spus sec.

— Nu e vorba de a alege! Sunt familia mea… Și tu ești familia mea! Nu pot trăi fără niciunii dintre voi!

— Atunci poate ar trebui să-ți dai seama cine contează mai mult pentru tine.

Zilele au trecut într-o tăcere apăsătoare. La serviciu abia reușeam să mă concentrez. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte într-o pauză:

— Ioana, te-ai stins de când cu scandalul ăsta. Nu poți trăi așa la nesfârșit. Ai nevoie de ajutor?

Am izbucnit în plâns în fața ei. Pentru prima dată am spus cu voce tare ceea ce mă măcina:

— Mi-e frică să nu pierd totul. Dacă aleg familia, îl pierd pe Radu. Dacă aleg pe Radu, îmi pierd părinții și sora. Nu știu ce să fac…

Mirela m-a ținut de mână:

— Poate că nu trebuie să alegi. Poate trebuie doar să-i faci pe toți să înțeleagă cât de mult îi iubești.

Dar cum? Cum să împaci două orgolii rănite? Cum să repar ceva ce pare iremediabil?

Într-o seară, după încă o ceartă mută cu Radu, am găsit curajul să-i spun:

— Te iubesc, dar nu pot trăi fără ai mei. Vreau să mergem împreună la ei. Să încercăm încă o dată.

Radu s-a uitat la mine lung. Am văzut în ochii lui durerea și oboseala.

— Nu știu dacă pot… Dar pentru tine o să încerc.

A fost prima rază de speranță după luni întregi de întuneric. Am mers împreună la părinți într-o sâmbătă ploioasă. Întâlnirea a fost stângace, plină de tăceri și priviri furișe. Dar mama a adus cozonac proaspăt și tata i-a întins mâna lui Radu.

— Hai să lăsăm trecutul în urmă… pentru Ioana.

Nu știu dacă vreodată va fi ca înainte. Poate că rănile astea nu se vor vindeca niciodată complet. Dar am învățat că dragostea adevărată nu e despre a alege între cei dragi, ci despre a lupta pentru ei.

Uneori mă întreb: câți dintre noi au fost puși vreodată în fața unei alegeri imposibile între familie și iubire? Ce ați fi făcut voi în locul meu?