Între două lumi: Când fiul meu vrea să se întoarcă acasă cu soția lui

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de legume se amestecau cu mirosul de cafea arsă. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum inima mi se strânge. Nu era genul de copil care să ceară discuții serioase. De obicei, își vedea de treabă, tăcut, cu ochii în telefon sau la laptop.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Am încercat să par calmă, dar vocea mi-a tremurat.

— Eu și Ana vrem să ne căsătorim. Și… ne gândeam să ne mutăm aici, cu tine și cu Radu. Doar până ne punem pe picioare.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe scaunul vechi, acela cu șipcile roase de vreme și de griji. M-am uitat la el: avea doar 21 de ani, ochii aceia albaștri ca ai tatălui lui, dar privirea încă nesigură, de copil care nu știe ce-l așteaptă.

— Vlad, apartamentul ăsta abia ne ajunge nouă trei. Cum să mai aducem încă o persoană? Și… nu e prea devreme?

A oftat și a dat din umeri.

— Mamă, nu avem bani de chirie. Ana nu mai suportă acasă la ai ei, se ceartă mereu cu maică-sa. Eu lucrez part-time la supermarket, tu știi cât câștig…

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin bucătărie. Mâinile îmi tremurau. Îmi venea să țip: „Eu când mai trăiesc pentru mine? Eu când mă odihnesc? Eu când scap de griji?” Dar n-am spus nimic din toate astea. Am privit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, la copiii care jucau fotbal printre mașini parcate aiurea.

— Vlad, eu am muncit toată viața să vă cresc. Să vă fac oameni. Nu vreau să vă văd dând înapoi…

— Nu dăm înapoi! a ridicat el vocea pentru prima dată. Vrem doar un început. O șansă. Tu nu ai avut nevoie de ajutor când ai rămas singură?

M-a durut. Avea dreptate. Când m-a lăsat tatăl lor, eram disperată. Mama și tata m-au primit înapoi în garsoniera lor din Sud, cu doi copii mici și fără niciun ban. Dar am jurat atunci că băieții mei nu vor depinde niciodată de nimeni.

Radu, fratele mai mic al lui Vlad, a intrat în cameră cu căștile pe urechi.

— Ce se întâmplă aici? Se ceartă iar?

— Nu ne certăm, Radu, i-am răspuns obosită. Doar discutăm…

A dat ochii peste cap și s-a retras în camera lui — camera pe care urma s-o împartă cu Vlad și Ana dacă îi primeam.

Seara aceea a trecut greu. Am stat pe balcon cu țigara în mână, deși nu mai fumasem de luni bune. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: nopți nedormite, zile în care am mâncat doar pâine cu margarină ca să le pot pune lor ceva pe masă, hainele second-hand pe care le spălam până se destrămau…

A doua zi am sunat-o pe mama.

— Mamă, Vlad vrea să se căsătorească și să vină cu Ana aici… Ce să fac?

A oftat greu.

— Lasă-i, mamă. Și tu ai stat cu noi când ți-a fost greu. Poate așa e viața acum…

Dar tata a intervenit:

— Nu-i bine! Să-și vadă de viața lor! Dacă îi primești iar sub aripa ta, n-o să mai plece niciodată!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care cere sacrificiu fără sfârșit și alta care vrea independență cu orice preț.

În zilele următoare, Ana a venit la noi. Era timidă, cu ochii roșii de plâns.

— Doamnă Maria… eu nu mai pot acasă. Mama mă controlează la fiecare pas. Tata urlă la mine dacă întârzii cinci minute… Vlad e singura mea liniște.

Am privit-o ca pe fiica pe care n-am avut-o niciodată. Am simțit milă și furie în același timp: milă pentru ea, furie pentru mine — pentru că iar trebuia să renunț la liniștea mea.

Într-o seară, după ce băieții s-au culcat, am stat cu Ana la masă.

— Ana, tu chiar îl iubești pe Vlad? Sau doar vrei să scapi de acasă?

A izbucnit în plâns.

— Îl iubesc! Dar nu mai pot trăi acolo…

Am luat-o în brațe fără să spun nimic. Am simțit cât e de fragilă lumea asta a noastră — cât de ușor se poate rupe totul.

Au urmat luni grele: patru oameni într-un apartament mic, certuri pentru spațiu, nervi întinși la maximum. Radu nu mai suporta gălăgia; Vlad lucra tot mai mult; Ana încerca să găsească un job dar era refuzată peste tot pentru că nu avea experiență.

Într-o zi am cedat.

— Ajunge! Nu mai pot! Vreau liniște! Vreau să dorm o noapte fără să aud uși trântite sau reproșuri!

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Mamă… tu nu ne mai vrei aici?

Mi-au dat lacrimile.

— Vreau doar să fiți bine… Dar nu pot duce totul singură la nesfârșit!

A doua zi Vlad și Ana au început să caute chirie împreună cu alți prieteni. Au găsit un apartament micuț la periferie — scump pentru ei, dar măcar erau pe cont propriu.

Când au plecat, am rămas singură cu Radu. Casa părea brusc prea mare și prea goală.

M-am întrebat atunci: Oare am făcut bine? Oare sacrificiile mele au avut vreun rost sau doar i-au ținut pe loc?

Poate că fiecare mamă ajunge la momentul când trebuie să-și lase copiii să cadă ca să poată învăța să meargă singuri… Dar cât de mult doare asta?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde e limita între ajutor și dependență?