Între două lumi: când mama nu mai are loc acasă

— Nu, Ana, nu mai vreau să aud de asta! Mama ta nu se mută la noi, punct!
Vocea lui Radu a răsunat ca o lovitură de ciocan în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Era târziu, fetița noastră, Ilinca, dormea deja, iar eu stăteam cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— Radu, te rog… Nu are unde să se ducă. Tata a murit anul trecut, iar apartamentul din Berceni e prea mare și prea gol pentru ea. Știi cât de greu îi este…
— Știu, dar nu pot! Nu pot să trăiesc din nou cu ea sub același acoperiș.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am întors cu gândul la copilăria mea, la serile în care mama venea acasă obosită de la două joburi și totuși găsea puterea să mă certe pentru notele mici sau pentru că nu am spălat vasele. Tata era mereu absent, prins între muncă și prieteni. Mama era stâlpul casei, dar și furtuna care mă speria cel mai tare.

Acum, după atâția ani, mă simțeam prinsă între două lumi: familia pe care mi-am construit-o și familia din care provin. Îmi amintesc perfect ultima ceartă cu mama, înainte să mă mut la facultate:

— Ana, nu poți să pleci așa! Cine o să aibă grijă de mine? Cine o să facă piața?
— Mamă, am 19 ani! Trebuie să-mi văd și eu de viața mea!
— Viața ta? Eu nu am avut viață! Pentru tine am muncit ca un câine!

Cuvintele ei m-au urmărit ani de zile. Poate de aceea simțeam acum că îi datorez ceva. Dar Radu avea dreptate: mama era greu de suportat. Critica totul, se băga peste mine la bucătărie, îi spunea Ilincăi ce să mănânce și când să doarmă. Odată, când a stat la noi două săptămâni după operație, am ajuns să plâng în baie de neputință.

— Ana, nu vreau să ajungem ca părinții tăi! Nu vreau să ne certăm zilnic din cauza ei! — a continuat Radu.

Am tăcut. În mintea mea se derulau scene din trecut: mama plângând în bucătărie după ce tata plecase iar la bar; eu ascunsă sub masă, ascultând cum își ștergea nasul cu colțul șorțului. Am crescut într-o casă plină de tensiuni și reproșuri nespuse. Promisesem că eu voi face altfel.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat:
— Ana, ai vorbit cu Radu? Ce-a zis?
— Mamă… încă discutăm. Nu e ușor.
— Nu-i ușor nici pentru mine! Tu ai familie, eu ce am? O casă goală și amintiri!

Vocea ei era aspră, dar simțeam disperarea din spatele cuvintelor. M-am simțit mică și vinovată. Cum să-i spun că nu mai pot? Că nu vreau ca Ilinca să crească într-o casă plină de certuri?

În acea zi am mers la serviciu ca un robot. La birou, colega mea Mirela m-a întrebat:
— Ce-ai pățit? Pari absentă.
I-am povestit totul printre lacrimi.
— Ana, nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu mama. La un moment dat trebuie să-ți pui familia ta pe primul loc.

Seara, am găsit-o pe Ilinca desenând la masa din sufragerie.
— Mami, când vine bunica la noi?
Am simțit un nod în gât.
— Nu știu încă, puiule…

Radu a venit târziu acasă. Ne-am așezat amândoi pe canapea, fără să spunem nimic câteva minute. Apoi l-am privit în ochi:
— Radu… dacă ar fi mama ta în locul ei?
S-a uitat la mine lung.
— Nici pe mama n-aș vrea-o aici. Nu e vorba doar de ea… E vorba de noi doi. De Ilinca. De liniștea noastră.

Am înțeles atunci că nu e egoism. E instinct de supraviețuire. Dar cum să-i explic mamei? Cum să-i spun că dragostea mea pentru ea nu mai încape între pereții casei noastre?

În weekend am mers la mama cu Ilinca. A deschis ușa îmbrăcată în halatul vechi de fâș albastru.
— Ați venit! Hai repede că am făcut plăcintă cu mere!
Ilinca a fugit în brațele ei. Eu am rămas în prag.

La masă, mama a început iar:
— Dacă aș fi avut și eu norocul tău… Să am un soț bun, o fată cuminte…
Am simțit cum mă sufoc.
— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu putem să te luăm la noi acum.
A tăcut o clipă. Apoi s-a ridicat brusc:
— Știam eu! Niciodată n-ai vrut să fii aproape de mine! Tot timpul ai fugit!

Ilinca s-a uitat speriată la noi.
— Bunico… nu plânge!
Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă încet.
M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Am privit blocurile cenușii din jur și m-am întrebat dacă toate mamele și fiicele ajung aici: într-un punct în care dragostea doare mai tare decât absența.

Seara târziu i-am scris mamei un mesaj: „Te iubesc. Îți promit că vom găsi o soluție.”
Nu mi-a răspuns.

De atunci au trecut trei luni. O vizitez des, dar distanța dintre noi pare mai mare ca niciodată. Radu e mai liniștit, Ilinca întreabă tot mai rar de bunica. Eu mă simt prinsă între două lumi care nu se mai pot întâlni fără să se rănească reciproc.

Mă întreb uneori: oare cât putem sacrifica pentru părinții noștri fără să ne pierdem pe noi înșine? Și dacă dragostea adevărată înseamnă uneori să spui „nu”, chiar dacă doare?