Între două lumi: Cum am ajuns să-mi rog soțul să-și părăsească familia

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să-i văd cum îți sapă încet sufletul, cum ne judecă la fiecare pas! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ. În camera mică din apartamentul nostru din București, aerul era greu, ca și cum toate cuvintele nespuse dintre noi s-ar fi adunat într-un nor deasupra capetelor noastre.

Vlad nu a răspuns imediat. Știam că pentru el era greu. Familia lui — mama lui, doamna Mariana, și sora lui mai mică, Ioana — fuseseră mereu acolo, dar niciodată nu l-au lăsat să fie cu adevărat el însuși. Mereu îl comparau cu verișorii mai de succes, îi reproșau că nu a rămas în orașul natal, că s-a însurat cu mine, o fată „fără avere și fără nume”.

— Nu pot să le întorc spatele, a șoptit el, aproape imperceptibil. Sunt mama și sora mea…

— Dar noi? Noi ce suntem? Ce suntem noi pentru tine? am întrebat cu lacrimi în ochi. De câte ori trebuie să mă umilească Mariana la mesele de duminică? De câte ori să mă facă Ioana să mă simt ca o intrusă în propria mea viață?

Mi-am amintit prima noastră vizită la ei după nuntă. Mariana m-a întâmpinat cu un zâmbet fals și mi-a spus:

— Sper că știi să gătești, că Vlad e obișnuit cu mâncare adevărată aici, nu cu prostii de oraș.

Am râs atunci, dar râsul mi s-a blocat în gât când am văzut privirea rece a soacrei mele. În fiecare duminică, la masa lor, simțeam cum fiecare gest al meu era analizat și judecat. Vlad încerca să mă apere uneori, dar de cele mai multe ori tăcea. Tăcerea lui era ca o trădare.

Au trecut luni întregi în care am încercat să mă fac plăcută. Am dus prăjituri făcute de mine, am ajutat la curățenie, am ascultat poveștile lor despre cât de greu le-a fost fără tatăl lui Vlad. Dar nimic nu era suficient. Mariana găsea mereu ceva de criticat: ba că nu știu să calc cămășile „cum trebuie”, ba că nu avem bani să ne luăm o casă „ca lumea”, ba că nu îi facem un nepot.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad — el tocmai primise un mesaj de la Ioana care îi cerea bani pentru a treia oară luna aceea — am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am plâns până când mi-au amorțit obrajii. M-am întrebat atunci dacă nu cumva eu sunt problema. Poate nu sunt destul de bună pentru familia lui. Poate Vlad ar fi mai fericit fără mine.

Dar apoi mi-am amintit de serile noastre liniștite împreună, de felul în care mă ținea de mână când adormeam, de promisiunea pe care mi-a făcut-o când ne-am căsătorit: „Tu ești familia mea acum.”

A doua zi i-am spus:

— Vlad, trebuie să alegi. Nu vreau să te pun într-o situație imposibilă, dar nu mai pot trăi așa. Ori suntem noi o familie și ne protejăm unul pe altul, ori rămânem prizonieri ai trecutului tău.

A fost cea mai grea discuție din viața noastră. Vlad a plâns. Eu am plâns. Am stat ore întregi în tăcere, ținându-ne de mâini. În cele din urmă, a spus:

— O să le spun că avem nevoie de o pauză. Că trebuie să ne concentrăm pe noi.

Nu a fost ușor. Mariana a sunat furioasă:

— Cum adică nu veniți la masă? Ce i-ai făcut băiatului meu? L-ai întors împotriva familiei!

Ioana mi-a trimis mesaje pline de venin:

— Să-ți fie rușine! Din cauza ta nu mai vorbesc cu fratele meu!

Vlad s-a simțit vinovat mult timp. Îl vedeam cum se uită la telefon și oftează. Dar încet-încet, liniștea a început să se aștearnă peste casa noastră. Ne-am regăsit unul pe altul. Am început să vorbim despre viitorul nostru fără teama că cineva va interveni să-l distrugă.

Au trecut doi ani de atunci. Mariana încă nu ne vorbește. Ioana ne-a blocat pe rețelele sociale. Uneori Vlad pare trist, alteori pare ușurat. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se va mai putea repara niciodată.

Dar apoi îl văd pe Vlad zâmbind sincer pentru prima dată după mult timp și îmi spun că poate uneori trebuie să alegi între sânge și suflet.

Oare chiar am făcut bine? Sau am pierdut ceva ce niciodată nu voi putea înțelege pe deplin?