Între două lumi: Povara așteptărilor și prețul tăcerii

— Nu mai putem, mamă! Nu mai avem de unde! vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu fotografii vechi și mileuri îngălbenite. Eu stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin respirația. Soacra mea, doamna Lidia, își strânse buzele subțiri și mă privi cu ochii ei reci, de parcă aștepta ca eu să cedez prima.

— Dacă părinții tăi ar fi făcut mai mult pentru voi, poate nu ajungeam aici, spuse ea apăsat, fără să-și ia ochii de la mine. M-am simțit din nou mică, ca atunci când eram copil și mama îmi spunea să nu deranjez pe nimeni.

Vlad își trecu mâna prin păr, obosit. — Nu e vina nimănui! Nu mai avem bani, mamă. Nu mai putem plăti rata ta la bancă și medicamentele. Abia ne descurcăm cu ai noștri copii.

— Dar eu ce fac? Să mă arunci pe drumuri? Să mor de foame? răspunse ea teatral, lăsându-se pe spate în fotoliu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De luni bune, fiecare salariu era împărțit la sânge: facturi, mâncare, rechizite pentru Ilinca și Radu, copiii noștri. De când Vlad fusese dat afară de la fabrica de mobilă din Pitești, trăiam doar din salariul meu de contabilă la primărie și din mici colaborări pe care le găsea el. Dar doamna Lidia nu voia să audă. Pentru ea, era firesc să o ajutăm. Pentru ea, părinții mei erau vinovați că nu ne-au lăsat o casă sau un teren.

— Nu e corect! îi șoptesc lui Vlad după ce mama lui pleacă trântind ușa. — De ce trebuie să mă simt mereu vinovată pentru ceva ce nu am avut niciodată?

El mă ia în brațe, dar simt că și el e la capătul puterilor. — Știu… dar e mama. Nu pot s-o las pe drumuri.

— Dar pe noi cine ne ajută? Cine ne întreabă dacă avem cu ce plăti lumina luna asta?

Tensiunea crește zi de zi. Copiii simt și ei. Ilinca mă întreabă într-o seară:

— Mami, de ce ești tristă? Ai plâns?

Îi zâmbesc forțat și îi spun că sunt doar obosită. Dar adevărul e că mă simt prinsă între două lumi: lumea sacrificiului fără recunoștință și lumea așteptărilor imposibile.

Într-o duminică, la masa de prânz, tata mă sună. — Ce faci, fata tatei? Ai nevoie de ceva?

Vocea lui blândă mă face să plâng în surdină. — Nu… suntem bine…

Dar nu suntem bine. Mă gândesc la copilăria mea în satul din Argeș, la casa mică și la părinții mei care au muncit pământul toată viața ca să ne țină la școală. N-au avut bani de dat la oraș sau moșteniri de împărțit. Dar au avut suflet.

Într-o seară, Vlad vine acasă abătut.

— Am găsit ceva de muncă la negru, pe șantier. Nu e mult, dar ajută.

Îl privesc cu dragoste și teamă. — O să fie bine… trebuie să fie bine.

Dar soacra nu încetează cu telefoanele și reproșurile:

— Să știi că dacă părinții tăi ar fi fost oameni gospodari, nu ajungeam aici! Ce fel de familie e aia care nu-și ajută copiii?

Într-o zi explodez:

— Doamnă Lidia, părinții mei au făcut tot ce au putut! Poate nu v-au dat bani sau case, dar m-au învățat să fiu om! Și dacă tot vorbim de ajutor… dumneavoastră ce ați făcut pentru noi?

Se lasă o liniște grea. Vlad mă privește șocat, copiii se uită speriați la mine. Dar simt o ușurare ciudată. Pentru prima dată am spus ce aveam pe suflet.

Seara aceea a fost începutul unei tăceri reci între mine și soacră-mea. Vlad încearcă să împace lucrurile, dar eu nu mai pot da înapoi. Simt că dacă mai cedez o dată, mă pierd pe mine însămi.

Într-o noapte târzie, stau pe balcon cu o cană de ceai și privesc luminile orașului. Mă gândesc la toți anii în care am încercat să fiu pe placul tuturor: soacră, soț, copii… Dar cine sunt eu? Ce vreau eu?

A doua zi dimineață îi spun lui Vlad:

— Trebuie să ne gândim și la noi. Să punem limite. Altfel nu vom mai avea nimic de oferit nici copiilor noștri.

El oftează greu și mă ia de mână.

— Ai dreptate… dar mi-e frică.

— Și mie mi-e frică… dar poate e timpul să fim curajoși pentru noi.

Mergem împreună la doamna Lidia și îi spunem clar: nu mai putem ajuta financiar. Dacă are nevoie de sprijin moral sau să stea cu copiii cât suntem la muncă, suntem acolo. Dar banii s-au terminat.

Ea plânge, ne ceartă, apoi pleacă fără să se uite înapoi.

Seara aceea a fost liniștită pentru prima dată după mult timp. Copiii s-au jucat în sufragerie fără să se teamă că vor auzi țipete sau reproșuri.

Stau acum și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu povara așteptărilor altora? Câți uităm să ne ascultăm propriile nevoi doar ca să nu dezamăgim? Poate că uneori curajul adevărat e să spui „nu” chiar și celor dragi.