Între două lumi: Povara singurătății și dorința de a fi ajutată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii mei plângeau în camera alăturată. Mă uitam la mama, care stătea pe marginea canapelei, cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Ivona, ți-am spus de atâtea ori: eu mi-am crescut copiii. Acum e rândul tău. Eu vreau să mă bucur de bătrânețe, nu să o iau de la capăt, mi-a răspuns ea, fără să clipească.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna aceea când o rugam să stea cu copiii măcar două ore, cât să pot merge la serviciu fără să mă tem că vor rămâne singuri. De când a murit Mihai, soțul meu, într-un accident stupid pe Șoseaua Colentina, viața mea s-a transformat într-o cursă continuă între grădiniță, școală, serviciu și casă. Nu mai aveam timp nici să plâng.

Copiii mei — Andreea de șapte ani, Vlad de cinci și Ilinca de trei — nu înțelegeau de ce bunica nu vrea să vină la ei. Mă întrebau mereu: „De ce nu vine mamaie? Nu ne mai iubește?” Și eu nu știam ce să le răspund. Cum să le explic că mama mea, femeia care m-a crescut cu atâta dragoste și sacrificii, acum îmi întoarce spatele?

În fiecare dimineață mă trezeam la cinci. Pregăteam sandvișuri pe fugă, îi îmbrăcam pe copii, îi duceam la grădiniță și la școală, apoi alergam spre serviciu. Lucram ca asistentă medicală la Spitalul Municipal și nu aveam voie să întârzii. Șefa mea, doamna Popescu, mă privea mereu cu suspiciune când ajungeam transpirată și cu ochii umflați de nesomn.

— Ivona, dacă mai întârzii o dată, va trebui să găsim pe altcineva! mi-a spus într-o zi. Știu că ți-e greu, dar nu pot face excepții.

Am plecat plângând spre toaletă. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii roșii. Nu mai eram femeia care râdea cu Mihai în serile târzii de vară pe balcon. Eram doar o umbră care încerca să supraviețuiască.

Seara aceea cu mama a fost punctul culminant. După ce a plecat, am stat pe podea și am plâns până m-au durut ochii. Copiii au venit lângă mine și m-au îmbrățișat fără să spună nimic. În liniștea aceea grea am simțit cât de singură sunt.

A doua zi am încercat din nou:

— Mamă, te rog… doar două ore pe săptămână. Nu cer mai mult. Nu mai pot singură.

— Ivona, tu nu înțelegi? Eu am muncit toată viața! Am crescut doi copii singură după ce tatăl tău a plecat. Acum vreau liniște. Vreau să merg la biserică, să citesc, să mă odihnesc. Nu pot să fiu iar mamă pentru copiii tăi!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă m-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcuse pentru mine când eram mică: cum mergea la două slujbe ca să avem ce mânca, cum stătea nopțile lângă mine când aveam febră… Și totuși, acum nu voia sau nu putea să mă ajute.

În zilele următoare am început să caut soluții: am întrebat vecina de la doi dacă poate sta cu copiii câteva ore; am pus anunțuri pe grupurile de mame din cartier; am vorbit cu directoarea grădiniței dacă pot lăsa copiii mai mult după program. Toți dădeau din umeri sau cereau bani pe care nu-i aveam.

Într-o seară, Andreea m-a întrebat:

— Mami, tu nu ai prietene?

— Ba da, iubita mea… dar fiecare are grijile ei.

— Atunci de ce nu vine nimeni la noi?

Nu am știut ce să-i spun. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii sau plecate din țară. În București te simți adesea mai singur decât oriunde altundeva.

Într-o duminică dimineață am trecut pe lângă blocul mamei și am văzut-o pe bancă râzând cu vecinele ei. Am simțit un val de furie și tristețe. De ce poate fi bunică pentru copiii altora și nu pentru ai mei?

În acea seară i-am scris un mesaj lung:

„Mamă, știu că ți-e greu și că vrei liniște. Dar eu sunt copilul tău și am nevoie de tine acum mai mult ca niciodată. Nu-ți cer să renunți la viața ta, ci doar să fii acolo când simt că mă prăbușesc.”

Nu mi-a răspuns niciodată la acel mesaj.

Au trecut luni de atunci. Am învățat să mă descurc singură — cu greu și cu multe lacrimi ascunse noaptea sub pernă. Copiii au crescut puțin și au început să mă ajute: Andreea îi citește Ilincăi povești ca să adoarmă; Vlad își strânge jucăriile fără să-i spun; Ilinca mă îmbrățișează când mă vede tristă.

Uneori încă sper că mama va bate la ușă într-o zi și va spune: „Hai că stau eu cu ei azi.” Dar știu că poate nu se va întâmpla niciodată.

M-am întrebat adesea: unde se termină datoria unui părinte? Cât putem cere de la cei care ne-au crescut? Și cât trebuie să ne sacrificăm noi pentru copiii noștri?

Poate că răspunsul nu există sau poate fiecare familie îl găsește altfel… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al mamei mele?