Între două lumi: Povestea despărțirii de o mamă toxică

— Luca, trezește-te odată! Nu suntem la hotel aici! vocea răstită a soacrei mele, doamna Viorica, a spart liniștea dimineții, ca un ciob aruncat într-un lac liniștit. M-am ridicat speriată din pat, cu inima bătându-mi nebunește. Era ora cinci și jumătate, iar afară abia se crăpa de ziuă. Luca, fetița mea de doisprezece ani, stătea în pragul ușii, cu ochii umflați de somn și cu părul ciufulit.

— Mamă, trebuie să mă duc la școală azi… a șoptit ea, dar Viorica nici nu a vrut să audă.

— Școala poate să mai aștepte! Întâi să ajuți la treabă! La noi în familie așa se face!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când ne-am mutat la socri, după ce soțul meu, Mihai, și-a pierdut serviciul, viața noastră s-a transformat într-un calvar. Viorica avea reguli stricte: fetele nu stau degeaba, copiii trebuie să muncească, iar eu trebuia să fiu mereu recunoscătoare că ne-a primit sub acoperișul ei.

În acea dimineață, am coborât repede scările și am încercat să o apăr pe Luca.

— Doamnă Viorica, vă rog, e prea devreme pentru ea. Are teme de făcut și azi are teză la matematică…

— Nu mă interesează! Dacă nu vă convine, ușa e deschisă! a tunat ea, aruncându-mi o privire tăioasă.

Mihai a coborât și el, încercând să calmeze spiritele. Dar Viorica era de neclintit. În fiecare zi găsea motive să o certe pe Luca: ba că nu șterge bine praful, ba că nu spală vasele cum trebuie. Într-o seară, am găsit-o pe Luca plângând în baie.

— Mamă, de ce nu mă place bunica? Ce am făcut greșit?

Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că totul va fi bine. Dar nu era. Viorica devenea tot mai agresivă. Într-o zi, a amenințat că dacă nu ne supunem regulilor ei, va suna la Protecția Copilului să spună că nu avem grijă de Luca.

— Să vedeți voi atunci! Să vă ia fata și să rămâneți singuri! a zis ea cu răutate.

Mihai a încercat să discute cu ea.

— Mamă, te rog, las-o pe Luca în pace. E copil!

— Copil? La vârsta ei eu munceam la câmp! Nu știți să creșteți un copil! Dacă nu vă convine, plecați!

În acea noapte am stat treji până târziu. Mihai era sfâșiat între datoria față de mama lui și dragostea pentru noi.

— Nu mai pot, Irina… Nu vreau să-mi pierd fata. Dar dacă plecăm, unde ne ducem?

— Oriunde, Mihai. Numai aici nu mai pot sta. O distruge pe Luca… Și pe noi.

A doua zi, Viorica a trecut la fapte. A sunat la Direcția pentru Protecția Copilului și a inventat că Luca este neglijată și pusă să muncească peste puteri. Când au venit asistenții sociali acasă, m-am simțit umilită până în măduva oaselor. Le-am arătat camera Lucăi, caietele ei, i-am rugat să vorbească cu ea.

După ce au plecat și au văzut că totul e în regulă, Mihai s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Gata. Nu mai pot. Îmi pare rău pentru mama… dar nu pot să-i las să ne facă asta.

În acea seară ne-am strâns lucrurile în tăcere. Luca m-a întrebat speriată:

— Unde mergem?

— Oriunde vom fi împreună va fi acasă, i-am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Am găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Era frig și gol la început. Dar liniștea aceea nouă era ca o binecuvântare. Mihai s-a angajat ca șofer pe platformă auto. Eu am început să fac curățenie în casele oamenilor. Luca a început să zâmbească din nou.

Viorica nu ne-a mai căutat luni întregi. Am aflat de la vecini că plângea mereu că „și-a pierdut băiatul”. Dar Mihai era hotărât: „Nu mă mai întorc acolo niciodată.”

Într-o zi, Luca mi-a spus:

— Mamă, aici mă simt iubită. Mulțumesc că m-ai ales pe mine.

Am plâns împreună mult timp în brațe. Știam că rana despărțirii de familie nu se va vindeca ușor. Dar știam și că am făcut ce trebuia pentru copilul meu.

Uneori mă întreb: oare cât de departe trebuie să mergem ca să ne protejăm copiii? Merită să rupem legături de sânge pentru liniștea lor? Sau poate există o cale de mijloc pe care eu n-am găsit-o?