Între două lumi: Povestea Luciei

— Nu vreau să mă căsătoresc, Lucia! Nu acum, nu așa!
Vocea lui Radu răsuna în sufrageria mică, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Pe canapea, mama lui, doamna Stanciu, își încrucișa brațele și oftează zgomotos.
— Are dreptate băiatul meu, Lucia. O căsătorie făcută din obligație nu aduce fericire nimănui.
M-am simțit mică, invizibilă, ca o umbră pe care nimeni nu o mai vede. Eram însărcinată în trei luni și visam la o familie, la un început nou. Dar visul meu se spulbera sub ochii mei, printre replici reci și priviri tăioase.

Tatăl lui Radu, domnul Stanciu, stătea retras la masă, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. A ridicat ochii spre mine și mi-a zâmbit trist.
— Lucia, nu ești singură. Dacă ai nevoie de ajutor, să știi că poți conta pe mine.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat. Dar ce folos? Radu era tot ce-mi dorisem vreodată. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, la un seminar de literatură română. El era mereu cel care făcea glume, care aducea zâmbete în jurul lui. M-a cucerit cu felul lui de a fi, cu promisiunile de viitor și cu planurile pe care le făceam împreună în serile târzii pe malul Bahluiului.

Acum, toate păreau minciuni. M-am ridicat încet de pe scaun.
— Radu, eu nu vreau să te oblig la nimic. Dar copilul acesta are nevoie de un tată. Eu am nevoie de tine.
El s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.
— Lucia, nu sunt pregătit! Nu pot să mă leg pe viață doar pentru că s-a întâmplat asta. Mama are dreptate. E mai bine să așteptăm.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Doamna Stanciu s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche:
— Fata mea, viața e grea. Nu te baza pe bărbați dacă nu sunt siguri pe ei. Fii tare!

Am ieșit din apartament fără să mai spun nimic. Afară ploua mărunt și frigul părea să-mi intre până în oase. Am mers pe jos până acasă la mama mea, în cartierul Nicolina. Mama m-a primit în brațe fără întrebări.
— Ce s-a întâmplat, puiule?
— Nu vrea… Nu vrea să ne căsătorim…

Mama a oftat adânc.
— Știi că și eu am crescut singură cu tine după ce tata tău ne-a părăsit. Nu e ușor, dar nici imposibil. Orice ai decide, eu sunt lângă tine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilul din pântecele meu, la viitorul nostru și la ce fel de mamă voi fi dacă aleg să merg mai departe singură. Dimineața am primit un mesaj de la domnul Stanciu: „Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă.”

Au trecut zilele greu. Radu nu m-a căutat deloc. Doamna Stanciu a sunat-o pe mama mea să-i spună că „nu e momentul pentru scandaluri” și că „Lucia trebuie să fie rațională”. M-am simțit judecată, ca și cum vina ar fi fost doar a mea.

Într-o zi, am primit vizita domnului Stanciu la ușă. Avea o pungă cu fructe și o privire blândă.
— Lucia, știu că Radu greșește. Dar e copilul meu și îl iubesc oricum ar fi. Tu meriți mai mult decât tăcerea lui. Dacă vrei să vorbim sau ai nevoie de ceva… sunt aici.

Am izbucnit în plâns.
— De ce nu mă vrea? Ce am făcut greșit?
El mi-a pus mâna pe umăr.
— Uneori bărbații fug de responsabilitate pentru că le e frică. Dar tu trebuie să fii puternică pentru tine și pentru copilul tău.

În acea seară am decis să merg mai departe fără să mai aștept răspunsuri de la Radu. Am început să caut un loc de muncă part-time ca să pot strânge bani pentru viitorul nostru. Mama m-a ajutat cum a putut, iar domnul Stanciu venea din când în când cu alimente sau mă întreba dacă am nevoie de ceva pentru bebeluș.

La ecografie am mers singură prima dată. În sala de așteptare erau alte femei cu soții lor sau cu mamele lor. M-am simțit din nou singură, dar când am văzut inimioara micuțului bătând pe monitor, am știut că nu mai pot da înapoi.

După câteva luni, Radu m-a sunat într-o noapte târzie.
— Lucia… Poți să mă ierți? Nu știu ce să fac…
Vocea lui era stinsă, ca și cum ar fi fost altcineva.
— Nu e vorba despre iertare, Radu. E vorba despre copilul nostru și despre ce fel de oameni vrem să fim.
A tăcut mult timp.
— Mama spune că nu e bine să ne grăbim… Dar tata… Tata zice că ar trebui să fiu bărbat.
— Tu ce vrei?
Nu mi-a răspuns atunci.

Au trecut luni până când Radu a venit să-și vadă copilul după naștere. A plâns când l-a ținut prima dată în brațe. Dar relația noastră nu s-a mai refăcut niciodată cu adevărat. Am rămas doi oameni legați doar printr-un copil minunat.

Acum privesc spre viitor cu teamă și speranță. Îmi cresc băiețelul cu dragoste și îi spun mereu că familia nu înseamnă doar o semnătură pe o hârtie sau aprobarea altora.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine au trecut prin același coșmar al respingerii? Câte au avut curajul să meargă mai departe? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să nu se simtă singură.