Între două lumi: Povestea mea cu mama soacră

— Nu pot să cred că iar ai pus sare în ciorbă înainte să gust! Ai impresia că nu știu să gătesc? vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică, plină de aburi și miros de leuștean. M-am oprit din amestecat, cu lingura tremurându-mi în mână. Era a treia oară săptămâna aceea când ne certam dintr-un motiv banal. Mă simțeam ca un intrus în propria casă, deși era și casa ei, iar eu eram doar „fata care i-a furat băiatul”.

Mă numesc Irina și povestea mea nu e una cu final fericit. Sau poate că e, dacă învățăm ceva din ea. Aveam 24 de ani când l-am cunoscut pe Radu, primul meu soț. Ne-am îndrăgostit repede, ca-n filmele vechi de la TVR 2, și la fel de repede am decis să ne mutăm împreună. El era singur la părinți, iar mama lui, doamna Viorica, rămăsese văduvă de tânără. Nu mi-am imaginat niciodată cât de greu va fi să împart casa și viața cu o femeie care părea să nu mă placă deloc.

— Irina, ai văzut unde mi-am pus ochelarii? — mă întreba aproape zilnic, cu un ton care mă făcea să simt că orice răspuns ar fi greșit.

— Nu știu, doamnă Viorica, poate pe noptieră? — răspundeam încercând să par calmă.

— Dacă nu-i găsesc, nu pot citi rețeta pentru prăjitură! Și Radu adoră prăjitura asta… — adăuga apăsat, ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru orice lucru pierdut în casă.

La început am încercat să mă apropii de ea. I-am cumpărat flori de ziua ei, am gătit împreună sarmale de Crăciun, am ascultat poveștile despre tinerețea ei la țară. Dar orice gest părea să fie interpretat greșit. Dacă îi aduceam flori, spunea că „nu trebuia să cheltui banii lui Radu pe prostii”. Dacă îi făceam cafeaua dimineața, se plângea că e prea slabă sau prea tare. Într-o zi am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-i cu fata asta. Parcă nu-i de-a noastră. Prea tăcută, prea retrasă… Radu merita ceva mai bun.

M-a durut mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Am început să evit mesele în familie, să stau mai mult la serviciu sau la prietene. Radu încerca să mă liniștească:

— Las-o pe mama, Irina. E greu pentru ea. Nu te lua după toate vorbele…

Dar fiecare zi era o luptă surdă pentru validare. Orice făceam era greșit sau insuficient. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, am izbucnit:

— Nu mai pot! De ce nu mă accepți? Ce am făcut greșit?

Doamna Viorica m-a privit lung, cu ochii umeziți:

— Tu nu ai făcut nimic greșit. Eu… eu doar nu știu cum să nu-l mai am pe Radu doar pentru mine.

A fost prima dată când am văzut-o vulnerabilă. Dar era prea târziu. Relația mea cu Radu se răcise deja. Certurile cu mama lui ne-au distanțat, iar el a început să stea tot mai mult la serviciu sau cu prietenii lui din liceu. Într-o zi mi-a spus:

— Poate ar trebui să luăm o pauză. Să ne gândim dacă asta e viața pe care ne-o dorim…

Am plecat din casa lor cu două valize și inima frântă. Ani de zile am purtat cu mine resentimentele față de doamna Viorica. O acuzam pentru tot ce nu mersese bine între mine și Radu. Prietenele îmi spuneau că „soacrele sunt toate la fel”, dar undeva în sufletul meu știam că nu e chiar așa.

Au trecut aproape zece ani până când am revăzut-o întâmplător la piață. Era mai mică de statură, cu părul complet alb și ochii triști. M-a recunoscut imediat.

— Irina… Ce mare ai crescut! — a spus zâmbind stins.

Am stat de vorbă preț de câteva minute. Mi-a povestit despre Radu, care se mutase la Cluj și avea doi copii. Mi-a spus că îi e dor de vremurile când casa era plină.

— Știi… mi-ar fi plăcut să fim mai apropiate atunci. Dar eram prea speriată că-l pierd pe Radu… — mi-a mărturisit cu voce tremurată.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Pentru prima dată am realizat cât de mult o judecasem fără să încerc s-o înțeleg cu adevărat. Poate că și eu aș fi reacționat la fel dacă aș fi fost în locul ei.

Acum sunt recăsătorită și am o fetiță minunată. Mama soțului meu actual e complet diferită — caldă, deschisă, dar uneori mă surprind reacționând defensiv fără motiv. M-am întrebat adesea: oare câte relații distrugem din cauza orgoliului sau a prejudecăților?

Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să văd dincolo de aparențe și să ascult mai mult decât să judec. Poate că nu e niciodată prea târziu să ne cerem iertare sau să privim oamenii cu mai multă blândețe.

Oare câți dintre noi ne lăsăm purtați de resentimente fără să știm povestea celuilalt? Ce-ar fi dacă am încerca măcar o dată să vedem lumea prin ochii celor pe care îi judecăm?