Între două lumi: Povestea mea cu mama soțului meu

— Nu pot să cred că iar ai uitat să iei pâine, Irina! Ai spus că te ocupi tu, dar mereu trebuie să mă duc eu, bombăni Mariana, mama lui Vlad, în timp ce trântea sacoșa pe masa din bucătărie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când mă certa pentru ceva mărunt. Vlad, soțul meu, stătea între noi ca un arbitru obosit, cu ochii în pământ. Nu era vina lui că mama lui se mutase cu noi după ce rămăsese văduvă, dar nici nu făcea mare lucru să ne împace.

— Lasă, mamă, nu e mare lucru, îi zise el încercând să detensioneze atmosfera. Irina are mult de lucru la birou…

— Și eu am avut serviciu toată viața mea și tot am ținut casa! răspunse Mariana cu o voce tăioasă.

Mi-am mușcat buza ca să nu răspund. În mintea mea, îi găseam mereu defecte: prea critică, prea băgăreață, prea prezentă în viața noastră. Dar adevărul era că nu-i dădusem niciodată o șansă reală. O vedeam ca pe o intrusă, ca pe cineva care îmi amenința locul în propria casă.

În fiecare seară, când Vlad adormea, mă întrebam dacă nu cumva exagerez. Îmi aminteam cum Mariana îmi aducea ceai când eram răcită sau cum gătea sarmale doar pentru că știa că-mi plac. Dar apoi îmi aminteam și de privirile ei critice când nu făceam patul „ca la carte” sau când uitam să ud florile din balcon.

Tensiunea a crescut cu fiecare zi. La un moment dat, am început să evit să vin acasă devreme. Rămâneam peste program la birou sau ieșeam cu colega mea, Simona, la o cafea doar ca să nu mai aud reproșurile Marianei. Vlad observa schimbarea mea, dar nu știa cum să reacționeze.

— Ce se întâmplă cu tine? m-a întrebat într-o seară. Parcă nu mai ești tu…

— Nimic… doar sunt obosită, am mințit eu.

Adevărul era că mă simțeam străină în propria casă. Într-o zi, după o ceartă banală despre cine aruncase gunoiul, am izbucnit:

— De ce nu poți să mă lași în pace? Nu sunt copilul tău!

Mariana s-a uitat la mine lung, cu ochii umeziți. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Știu că nu ești copilul meu… Dar ești soția fiului meu și vreau să-ți fie bine aici. Poate nu știu cum să arăt asta…

Am rămas fără cuvinte. Am simțit un nod în gât și am fugit în dormitor. N-am vorbit cu ea două zile.

Apoi a venit ziua accidentului. Mariana a alunecat pe scări și a ajuns la spital cu piciorul rupt. Vlad era plecat în delegație și totul a căzut pe umerii mei: vizite la spital, cumpărături, gătit pentru ea. Pentru prima dată am văzut cât de greu îi era să depindă de altcineva.

Într-o seară, când îi aduceam supa preferată, Mariana m-a prins de mână:

— Irina… îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți neiubită aici. Eu doar… nu știu altfel.

M-am așezat lângă ea și am început să plâng. Toate resentimentele mele s-au topit într-o clipă. Am realizat cât de mult o judecasem fără să încerc măcar să o cunosc cu adevărat.

După ce s-a întors acasă, relația noastră s-a schimbat treptat. Am început să vorbim mai mult, să gătim împreună, să râdem la serialele preferate. Vlad era uimit de transformare.

Dar timpul nu iartă. La un an după accident, Mariana a fost diagnosticată cu cancer pancreatic. A fost o perioadă cumplită: spitale, tratamente, speranțe spulberate. În ultimele luni ale vieții ei, am stat lângă ea zi și noapte. Am ținut-o de mână când a plecat.

După înmormântare, casa era goală și tăcută. Vlad plângea în fiecare seară. Eu simțeam un gol imens și o vinovăție care mă apăsa ca o piatră pe piept.

Mi-am dat seama cât de mult greșisem judecând-o pe Mariana doar prin prisma propriilor mele nesiguranțe și orgolii. Dacă aș fi avut curajul să-i vorbesc deschis mai devreme… dacă aș fi încercat să o înțeleg…

Acum, când privesc în urmă la acei ani plini de conflicte și tăceri apăsătoare, mă întreb: Câți dintre noi ne lăsăm orbiți de prejudecăți și pierdem șansa de a construi relații adevărate? Oare câte iubiri ratăm din cauza orgoliului?