Între două lumi: Povestea mea despre boală, familie și curaj

— Nu vreau să aud scuze, Vlad! Ai promis că vii la serbarea Mariei!
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de nesomn, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Cum să-i spun că nu pot? Că nu e vorba de lene sau de lipsă de interes, ci de o frică ce-mi roade oasele de câteva luni?

— Ioana, nu pot… Nu azi. Am programare la spital.
— Iar? Ce tot ai de mers la doctor? Ești tânăr, Vlad! Nu mai inventa motive!

Am simțit cum mă sufoc. De două luni mă luptam cu dureri de burtă, oboseală și un nod în stomac care nu voia să plece. Am tot amânat să merg la medic, până când sângele din scaun m-a speriat suficient cât să-mi înfrâng rușinea. Acum, după colonoscopie și analize peste analize, urma să aflu verdictul.

În acea dimineață ploioasă de aprilie, am primit vestea: cancer de colon, stadiul III. Doctorul Popescu mi-a vorbit calm, dar cuvintele lui mi-au tăiat respirația.

— Vlad, trebuie să fii puternic. Avem șanse bune dacă începem chimioterapia imediat.

Am ieșit din cabinet ca un om beat. M-am sprijinit de peretele rece al spitalului Colțea și am plâns ca un copil. Nu pentru mine, ci pentru Maria, fetița mea de șapte ani, și pentru Ioana, soția mea care nu înțelegea de ce mă schimbasem atât de mult în ultimele luni.

Când am ajuns acasă, Ioana m-a întâmpinat cu reproșuri:

— Ai ratat serbarea! Maria a plâns după tine!

Am încercat să-i spun adevărul, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Cum să-i spun că s-ar putea să nu mă mai vadă la următoarea serbare?

Seara, după ce Maria a adormit cu jucăria ei preferată strânsă la piept, am găsit curajul să-i spun Ioanei:

— Am cancer.

A tăcut. Apoi a început să plângă în hohote, iar eu am simțit că mă prăbușesc sub greutatea durerii ei.

— De ce n-ai spus nimic până acum? De ce ai dus totul singur?
— N-am vrut să vă sperii… Nici eu nu știam cum să mă împac cu ideea.

Au urmat zile lungi de analize, drumuri la spital și discuții cu medici. Chimioterapia a început repede. Primele ședințe au fost un coșmar: greață, oboseală cruntă, părul care începea să cadă în smocuri pe perna albă. Maria m-a întrebat într-o seară:

— Tati, de ce ești trist? De ce nu mai vii la joacă?

Am mințit-o că sunt răcit. N-am avut curajul să-i spun adevărul.

Familia s-a împărțit în două tabere: mama mea venea zilnic cu ciorbe și sfaturi băbești („Să bei ceai de coada-șoricelului!”), iar socrul meu bombănea că „doar cine nu muncește se îmbolnăvește”. Ioana era prinsă între grija pentru mine și furia că viața noastră se destramă.

Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu mai pot! Vlad nu mai e omul pe care-l știam. Parcă a murit deja…

M-a durut mai tare decât orice ac din venă. M-am întrebat dacă boala asta ne va distruge pe toți sau ne va face mai puternici.

Prietenii s-au împuținat. Unii au dispărut discret, alții au venit cu sfaturi inutile sau cu priviri pline de milă. Singurul care a rămas aproape a fost Radu, colegul meu din liceu:

— Băi, Vlad… hai să mergem la pescuit când ieși din spital! Să vezi tu cum prindem crapul ăla mare!

Gluma lui m-a făcut să râd pentru prima dată după mult timp.

Au trecut luni de tratament. Corpul meu s-a schimbat: slăbisem zece kilograme, obrajii mi se scufundaseră, dar ochii îmi ardeau de dorința de a trăi. Maria a început să mă întrebe tot mai des:

— Tati, când te faci bine?

Într-o seară am strâns-o în brațe și i-am spus:

— Curând, puiule. Curând.

Ioana s-a apropiat timid și m-a luat de mână:

— Îmi pare rău că n-am înțeles prin ce treci… Mi-e frică să nu te pierd.
— Și mie mi-e frică… Dar trebuie să luptăm împreună.

Am început să vorbim mai mult. Să plângem împreună. Să ne ținem strâns când lumea părea că se prăbușește peste noi.

Acum sunt la jumătatea drumului cu chimioterapia. Nu știu dacă voi câștiga lupta asta. Dar știu că nu mai sunt singur. Familia mea e aici — imperfectă, speriată, dar alături de mine.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul despre suferința noastră? Câți reușim să ne ținem aproape familia când viața ne pune la încercare? Poate că nu boala ne definește, ci felul în care alegem să iubim și să fim iubiți atunci când totul pare pierdut.