Între două lumi: Povestea mea despre divorț, copilărie și curajul de a cere dreptate

— Nu mai pot, Mariana! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când Vlad mă întreabă în fiecare seară de ce nu-l sună tata! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în bucătăria mică și caldă a fostei mele soacre.

Mariana s-a uitat la mine cu ochii ei blânzi, dar hotărâți. Era trecut de ora opt seara, Vlad dormea deja, iar eu mă simțeam ca o frunză ruptă de vânt. De când Mihai plecase din viața noastră, totul părea să se destrame: facturile se adunau, Vlad devenea tot mai tăcut, iar eu mă simțeam vinovată pentru fiecare întrebare fără răspuns.

— Irina, ascultă-mă bine. Nu e vina ta. Și nici a lui Vlad. Mihai… nu știu ce s-a întâmplat cu el. Dar tu trebuie să te gândești la copil. Să ceri pensie alimentară. E dreptul lui Vlad, nu al tău!

Am oftat adânc. Îmi era rușine. Îmi era teamă că lumea va spune că sunt o profitoare sau că vreau să mă răzbun pe Mihai. Dar Mariana avea dreptate. Vlad merita mai mult decât un tată absent și o mamă epuizată.

— Crezi că o să-l doară? Să știe că l-am dat în judecată pe tatăl lui?

— O să-l doară mai mult să crească fără nimic de la el. Nici măcar responsabilitate. Irina, tu ai crescut fără tată. Știi cum e.

A avut dreptate. Am crescut într-o garsonieră din Rahova, cu mama mereu la două joburi și cu un gol în suflet pe care niciun cadou nu l-a umplut vreodată. Nu voiam asta pentru Vlad.

A doua zi dimineață, când l-am dus pe Vlad la grădiniță, m-a întrebat din nou:

— Mami, când vine tata?

I-am zâmbit strâmb și i-am spus că tata e ocupat la serviciu. Minciuni mici, dar care mă sfâșiau pe dinăuntru.

La serviciu, nu mă puteam concentra. Lucram ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic din Drumul Taberei și fiecare pacient părea să-mi citească tristețea pe chip. Seara, Mariana m-a sunat:

— Am vorbit cu o prietenă de-a mea, avocat. Te ajut eu cu actele. Nu te las singură!

Am început procedura. Mihai a primit citația și a sunat furios:

— Ce vrei de la mine? Nu vezi că n-am bani? De ce trebuie să faci circ?

— Nu fac circ, Mihai! Vlad are nevoie de tine! Nu doar de bani, ci de prezența ta! Dar dacă nu poți fi aici, măcar ajută-l să nu simtă lipsuri!

A închis telefonul fără să spună nimic. În noaptea aceea am plâns până am adormit.

Au urmat luni grele: hârtii, termene la tribunal, priviri acuzatoare din partea familiei lui Mihai. Doar Mariana mi-a rămas alături. Venea în fiecare weekend să stea cu Vlad, îi aducea prăjituri și îi citea povești.

Într-o zi, după proces, Vlad a venit acasă supărat:

— Mami, colegii mei spun că tata nu mă iubește! E adevărat?

M-am prăbușit lângă el pe covor și l-am strâns în brațe.

— Nu e adevărat! Tata… are problemele lui. Dar tu ești iubit! De mine, de bunica Mariana…

Vlad a început să plângă încet. Atunci am simțit că inima mi se rupe în două.

Procesul s-a terminat după aproape un an. Mihai a fost obligat să plătească pensie alimentară. A făcut-o cu greu și cu multe reproșuri. Dar Vlad avea acum haine noi la început de școală și nu mai lipsea de la excursii.

Într-o seară, Mariana a venit cu o pungă mare de mere și a stat cu noi la masă.

— Irina, știi ceva? Poate că nu sângele face familia. Poate că dragostea și grija sunt mai importante decât orice act sau obligație.

Am privit-o lung. Avea dreptate. Fără ea, nu știu dacă aș fi avut curajul să lupt pentru Vlad.

Acum Vlad are 9 ani și încă îl întreabă uneori pe Mihai la telefon când vine să-l vadă. Rar primește un răspuns clar. Dar bunica Mariana e mereu acolo: la serbări, la zile de naștere, la fiecare pas important.

M-am recăsătorit între timp cu Radu, un om bun care îl iubește pe Vlad ca pe propriul fiu. Dar rana absenței tatălui biologic rămâne.

Uneori mă întreb: oare câți copii din România cresc fără sprijinul unui părinte? Oare câte mame se tem să ceară ceea ce li se cuvine copiilor lor? Dacă nu era Mariana, poate nici eu n-aș fi avut curajul să cer dreptate pentru Vlad.

Poate că familia nu e mereu cea în care ne-am născut, ci cea care rămâne lângă noi când ne e cel mai greu.

Voi ce credeți? Cât de mult contează sângele față de dragostea adevărată? Ați trecut prin ceva asemănător?