Între două lumi: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să văd cum tata vine acasă beat și urlă la noi! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mama încerca să mă liniștească, strângându-mă la pieptul ei subțire. Era iarnă, iar soba abia pâlpâia, cu lemnele pe terminate. Fratele meu mai mic, Radu, se ascundea după ușă, cu ochii mari, speriat de țipetele care răsunau din camera cealaltă, unde tata își vărsa amarul în sticla de rachiu.

Am crescut în satul Bălănești, un loc unde timpul parcă s-a oprit. Casele vechi, ulițele pline de noroi și oamenii cu fețe brăzdate de griji făceau parte din peisajul zilnic. Tata fusese cândva un om vesel, dar după ce fabrica din oraș s-a închis, a început să bea. Mama muncea cu ziua pe la vecini, iar eu, la 16 ani, mă simțeam deja bătrână de atâtea griji. În fiecare dimineață, mă trezeam înainte de răsărit, mă uitam la Radu cum doarme și mă întrebam dacă va avea vreodată o copilărie adevărată.

Într-o zi, când mă întorceam de la școală, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Avea o scrisoare în mână. „E de la mătușa Ioana, din Italia. Zice că are nevoie de cineva să o ajute la curățenie. M-a întrebat dacă nu vrei să mergi tu, Maria…” Am simțit cum mi se strânge inima. Italia părea atât de departe, dar gândul că aș putea să-mi ajut familia mă făcea să cred că poate acolo e salvarea noastră. Tata, când a auzit, a început să țipe: „Nu pleacă fata mea nicăieri! Să stea aici, să aibă grijă de frate-său și de maică-sa!”

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat la masă, în tăcere, cu toții. Radu se juca cu o bucată de pâine, mama privea în gol, iar tata își turna încă un pahar. „Maria, tu ce vrei?” m-a întrebat mama, cu vocea stinsă. „Vreau să plec, mamă. Nu mai pot aici. Poate acolo o să fie mai bine. Poate o să pot să vă trimit bani, să nu mai suferiți.” Tata a trântit paharul de masă și a ieșit afară, lăsând în urmă un aer greu, apăsător.

În noaptea aceea, nu am dormit deloc. M-am gândit la toate: la Radu, la mama, la tata, la satul nostru, la prietenele mele care visau și ele să plece. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu copil și alta în care trebuia să fiu adult. Dimineața, am găsit-o pe mama la poartă, cu ochii roșii. „Dacă asta vrei, te ajut să pleci. Dar să nu uiți niciodată de unde ai plecat, Maria.”

Pregătirile au fost rapide. Mătușa Ioana a trimis bani de drum, iar mama mi-a cusut o batistă cu inițialele mele. Înainte să plec, am mers la biserică, să mă rog. Preotul, părintele Vasile, m-a binecuvântat și mi-a spus: „Să nu-ți pierzi sufletul printre străini, fată dragă.”

Drumul spre Italia a fost lung și obositor. În autocar, am stat lângă o femeie dintr-un sat vecin, care mergea la cules de căpșuni. Mi-a povestit cât de greu e acolo, cum dorul de casă te macină în fiecare zi. Am ajuns la mătușa Ioana într-o seară ploioasă. Casa ei era mică, dar curată. M-a primit cu brațele deschise, dar am simțit din prima clipă că nu va fi ușor. Munceam de dimineață până seara, făceam curățenie, găteam, aveam grijă de copiii unei familii italiene. Seara, plângeam în pernă, dorindu-mi să fiu acasă, să-l văd pe Radu, să o ajut pe mama.

Primele luni au fost un coșmar. Mă simțeam străină, oamenii vorbeau repede, nu înțelegeam tot. Mătușa Ioana era mereu obosită și nervoasă, iar eu încercam să nu-i fiu povară. Trimiteam bani acasă, dar tata tot nu se lăsa de băutură. Mama îmi scria scrisori pline de dor și speranță, iar Radu îmi desena flori și inimioare. Într-o zi, am primit o scrisoare de la mama: „Tata a ajuns la spital. A căzut pe scări, era beat. Nu știm ce să facem.” Am simțit că mă prăbușesc. Voiam să mă întorc, dar nu puteam. Eram prinsă într-o capcană: dacă rămâneam, ajutam cu bani, dar sufeream de dor; dacă mă întorceam, nu aveam cu ce să-i ajut.

Într-o seară, la telefon, mama mi-a spus: „Maria, nu te întoarce. Fă-ți un rost acolo. Noi ne descurcăm cum putem.” Dar vocea ei trăda disperarea. Am început să mă cert cu mătușa Ioana, care îmi reproșa că nu sunt recunoscătoare. „Toți tinerii ca tine cred că li se cuvine totul! Nu știi ce-i greul!” mi-a spus într-o zi, când am îndrăznit să-i spun că mi-e greu. Am simțit că nu mai am pe nimeni. Prietenele mele din sat îmi scriau pe Facebook, povestindu-mi că și ele vor să plece, că nu mai suportă sărăcia și certurile din familie.

După un an, am reușit să strâng bani să-i cumpăr lui Radu un calculator second-hand. Era visul lui. Când mi-a trimis o poză cu el zâmbind, am plâns ore întregi. Pentru prima dată, am simțit că sacrificiul meu nu a fost în zadar. Dar tata era tot la fel. Într-o zi, mama mi-a spus că vrea să divorțeze. „Nu mai pot, Maria. M-am săturat să sufăr. Dar mi-e frică. Ce o să zică lumea?”

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Toate sacrificiile mele, toate speranțele, păreau zadarnice. M-am certat cu mama la telefon: „De ce nu ai făcut asta mai devreme? De ce ai stat atâția ani cu el?” Ea a plâns și mi-a spus: „Pentru voi. Am vrut să aveți o familie.”

Acum, după trei ani, încă sunt în Italia. Mama a divorțat, Radu e la liceu, iar tata… nu mai știm nimic de el. Mă întreb în fiecare zi dacă am făcut bine că am plecat. Dacă nu cumva am pierdut tot ce era mai important, încercând să salvez ceva ce nu putea fi salvat. Viața la sat e grea, dar dorul de casă e și mai greu.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi, fără să aparținem cu adevărat niciuneia? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Merită să pleci pentru un viitor mai bun sau să rămâi și să lupți acasă, cu toate greutățile?