Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit în timp ce citeam, pentru a treia oară, mesajele acelea reci și calculate dintre soacra mea, doamna Stanciu, și soțul meu, Radu. Era trecut de miezul nopții, iar lumina telefonului îmi ardea ochii. Radu dormea liniștit lângă mine, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar pentru mine, lumea se prăbușise.

Totul a început cu o simplă notificare pe telefonul lui Radu. Nu sunt genul care să cotrobăie prin lucrurile altora, dar în seara aceea, când am văzut numele „Mama” apărând obsesiv pe ecran, ceva în mine s-a rupt. Am deschis conversația și am citit. Fiecare cuvânt era ca o lovitură: „Nu uita ce ți-am spus, Radu. Fără Ilinca, ai fi putut avea alt viitor. Ea nu e de nasul nostru.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu, care am crescut cu ideea că dragostea e tot ce contează, că restul sunt detalii. Eu, care am rămas lângă Radu când nu avea nimic, când părinții lui îl priveau ca pe un ratat pentru că nu a ales medicina ca fratele lui mai mare, ci a rămas la Litere cu mine. Eu, care am pus la bătaie apartamentul moștenit de la bunica pentru ca noi să avem un început.

— Ce faci acolo? a mormăit Radu, trezindu-se.

— Citeam… mesajele tale cu mama ta.

S-a ridicat brusc în capul oaselor, ochii lui mari, negri, plini de panică.

— Ilinca, nu e ceea ce crezi…

— Atunci explică-mi! De ce îi spui că regreți că te-ai însurat cu mine? De ce îi promiți că „vei rezolva problema”?

A tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice insultă. M-am ridicat din pat și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația.

Îmi amintesc perfect ziua în care l-am cunoscut pe Radu. Eram la seminarul de literatură română contemporană. El era singurul băiat din grup care chiar citea cărțile. Ne-am împrietenit repede, iar după câteva luni eram deja împreună. Părinții mei nu au fost încântați; mama mi-a spus mereu că „băieții fără ambiție nu aduc fericire”. Dar eu nu voiam bani sau statut. Voiam doar să fiu iubită.

Când ne-am mutat împreună în apartamentul meu micuț din Drumul Taberei, simțeam că suntem invincibili. Chiar dacă Radu nu găsea de lucru decât ca profesor suplinitor la o școală de cartier și eu făceam meditații ca să ne ajungă banii de chirie și facturi, eram fericiți. Sau cel puțin așa credeam.

Problemele au început odată cu nunta fratelui lui Radu, Mihai. Soacra mea nu a ratat nicio ocazie să mă umilească subtil: „Ilinca, tu nu vrei copii? Ce rost are o femeie dacă nu face copii?” sau „Poate dacă ai găsi un serviciu mai bun, Radu n-ar trebui să se chinuie atât.”

Radu încerca să mă apere, dar mereu cu jumătate de gură. „Las-o, mamă… Ilinca face tot ce poate.” Dar niciodată nu spunea cu adevărat ce simte. Niciodată nu era de partea mea până la capăt.

În ultimii doi ani, presiunea a crescut. Nu reușeam să rămân însărcinată, iar fiecare vizită la socri era un coșmar. Mama lui Radu îmi dădea ceaiuri „speciale”, îmi recomanda medici și îmi spunea pe șoptite: „Poate ar trebui să-l lași pe Radu să-și găsească o femeie adevărată.”

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Să cred că poate chiar eu sunt problema. Că nu sunt suficient de bună pentru el sau pentru familia lui. Dar Radu nu spunea nimic. Se retrăgea în tăcere sau pleca la bere cu prietenii lui din liceu.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu soacra mea — în care mi-a spus direct că „nu merit să port numele Stanciu” — am plecat plângând acasă la mama mea. Mama m-a privit lung și mi-a spus:

— Ilinca, tu decizi cât vrei să suferi. Dragostea nu trebuie să doară atât de tare.

Dar eu m-am întors la Radu. Pentru că încă îl iubeam. Pentru că încă speram că va alege să fie de partea mea.

Acum, după ce am citit mesajele acelea, nu mai știu cine sunt sau ce vreau. Îl aud pe Radu venind pe balcon:

— Ilinca… te rog… Nu vreau să te pierd.

— Atunci de ce îi dai dreptate mamei tale? De ce nu mă aperi?

— E greu… Nu vreau scandaluri în familie… Tu știi cum e mama…

— Și eu cine sunt? Eu nu sunt familia ta?

A tăcut din nou. Și atunci am știut: între mine și mama lui, el va alege mereu liniștea falsă a compromisului.

Au trecut trei zile de atunci. Nu am vorbit prea mult. El pleacă devreme la școală și se întoarce târziu. Eu stau singură în apartament și mă gândesc: oare chiar merit să trăiesc așa? Să fiu mereu pe locul doi?

Am început să caut informații despre divorț. Nu pentru că nu-l mai iubesc pe Radu, ci pentru că m-am pierdut pe mine însămi în această luptă continuă cu o familie care nu mă va accepta niciodată.

Într-o seară, mama mea m-a sunat:

— Ilinca, tu trebuie să fii fericită cu tine însăți înainte de orice altceva.

M-am uitat la poza noastră de la nuntă: eu zâmbind larg, el privind timid spre cameră. Atunci chiar credeam că dragostea e suficientă.

Acum mă întreb: cât valorează dragostea dacă trebuie să renunți la tine pentru ea? Oare câți dintre noi rămânem în relații toxice doar din frică sau din speranța că lucrurile se vor schimba? Voi ce ați face în locul meu?