Între două lumi: Povestea unei familii recompuse

— Nu vreau să mă mut aici! Nu mă simt ca acasă! — vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. E prima seară în care fiul soțului meu, Mihai, stă cu noi după ce a decis, pe neașteptate, să părăsească apartamentul mamei lui.

Mă uit la Mihai, care încearcă să-l liniștească pe Vlad, dar privirea lui e la fel de pierdută ca a mea. Îmi trec mâna prin păr, încercând să-mi ascund nervozitatea. Mă simt ca o intrusă în propria casă, deși am făcut tot ce am putut să-l primesc pe Vlad cu brațele deschise: i-am pregătit camera, i-am cumpărat dulciurile preferate, am încercat să-l fac să se simtă dorit. Dar nimic nu pare să funcționeze.

— Vlad, știu că e greu, dar aici ești binevenit. Putem să vorbim despre ce te deranjează? — încerc eu, cu o voce blândă, dar el mă privește cu ochii lui mari și negri, plini de furie și tristețe.

— Nu ești mama mea! — îmi aruncă el peste umăr și se trântește pe patul din camera lui nouă.

Mihai oftează adânc și se așază lângă mine pe canapea. — Irina, trebuie să avem răbdare. Știi cât de greu i-a fost după divorț… Și acum, cu mutarea asta… E mult pentru el.

Îl privesc pe Mihai și simt cum mă apasă vinovăția. Știu că nu e vina lui Vlad. Dar nici a mea. Totuși, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva prezența mea îl face să sufere mai mult.

În următoarele zile, atmosfera în casă devine tot mai tensionată. Vlad refuză să mănânce cu noi la masă, se închide în cameră și vorbește doar cu tatăl lui. Când încerc să mă apropii de el, mă respinge cu răceală sau mă ignoră complet. Într-o seară, îl aud vorbind la telefon cu mama lui:

— Nu-mi place aici… Tata e mereu ocupat cu Irina… Mi-e dor de tine…

Mă retrag în bucătărie și plâng în liniște. Mă simt neputincioasă. Îmi doresc atât de mult ca Vlad să mă accepte, dar nu știu ce să mai fac. Îmi amintesc de propria mea copilărie, când părinții mei s-au despărțit și cât de greu mi-a fost să accept noua soție a tatălui meu. Poate că Vlad are nevoie doar de timp…

Într-o zi de sâmbătă, Mihai pleacă la serviciu și rămân singură cu Vlad. Încerc să sparg gheața:

— Vrei să mergem împreună la film? Sau poate la o plimbare în parc?

— Nu vreau nimic! — răspunde el scurt, fără să mă privească.

— Vlad, știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să o înlocuiesc. Dar aș vrea să putem vorbi… Să ne cunoaștem mai bine.

Pentru prima dată, pare că ezită. Se uită la mine lung și apoi spune:

— De ce ai vrut să te măriți cu tata? De ce nu puteam rămâne doar noi doi?

Îmi ia câteva secunde să răspund. — Pentru că îl iubesc pe tatăl tău. Și pentru că mi-am dorit o familie. Dar asta nu înseamnă că tu nu ai loc aici sau că nu contezi pentru el.

Vlad oftează și se uită pe fereastră. — Mama zice că tata nu mai are timp pentru mine de când e cu tine…

Simt un nod în gât. — Îmi pare rău dacă simți asta. Poate putem găsi o cale să petrecem timp toți trei împreună… Sau doar tu și el, dacă vrei.

Nu-mi răspunde, dar văd că ceva s-a schimbat în ochii lui. Poate e începutul unei deschideri.

Seara, când Mihai ajunge acasă, îi povestesc totul. Se uită la mine cu recunoștință și tristețe.

— E greu pentru toți… Dar trebuie să fim uniți.

Lunile trec greu. Sunt zile când Vlad pare mai apropiat, alteori se retrage complet. Odată îl aud spunând unui prieten la telefon:

— Irina e ok… Dar mi-e dor de mama.

Învăț să nu iau totul personal. Învăț să fiu răbdătoare și să-l las pe Vlad să-și găsească ritmul. Învăț că iubirea într-o familie recompusă nu vine peste noapte.

Într-o duminică dimineață, Vlad vine la mine în bucătărie și întreabă timid:

— Pot să te ajut la clătite?

Zâmbesc larg și îi întind telul. — Sigur! Hai să facem împreună.

E un moment mic, dar pentru mine e uriaș. Poate că nu voi fi niciodată mama lui Vlad, dar pot fi cineva pe care se poate baza.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a fi acceptați într-o familie care nu e a noastră de la început? Și cât de mult trebuie să ne păstrăm pe noi înșine ca să nu ne pierdem identitatea? Voi ce ați face în locul meu?