Între două lumi: Povestea unei familii românești sfâșiate de dorința de ajutor și orgoliu

— Radu, nu deschide! Nu vreau să o văd acum! vocea Irinei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu mă uitam nehotărât la ușa pe care bătea insistent doamna Viorica. Ploua cu găleata afară, iar pașii ei răsunau apăsat pe holul blocului vechi din cartierul nostru din București. Am tras aer în piept și am deschis.

— Sărut mâna, mamă Viorica, am spus încercând să zâmbesc. Ea mi-a întins o pungă mare cu sarmale și cozonac, privindu-mă cu ochii umezi.

— Am făcut pentru voi, măi băiete… Știu că e greu cu banii, că Irina nu mai are serviciu și tu muncești până târziu. Nu-i păcat să vă chinuiți?

Irina a apărut în prag, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă:

— Mamă, ți-am spus să nu mai vii neanunțată! Nu avem nevoie de nimic! Nu suntem niște milogi!

Viorica a clipit des, încercând să-și ascundă lacrimile. Eu am rămas blocat între ele, simțind cum fiecare cuvânt al Irinei mă lovește și pe mine. În ultimele luni, viața noastră devenise un șir nesfârșit de certuri și frustrări. După ce Irina fusese concediată de la bancă, totul se schimbase. Facturile se adunau pe masă, frigiderul era tot mai gol, iar eu veneam acasă tot mai târziu, epuizat de la două joburi prost plătite.

Într-o seară, după ce Viorica plecase cu ochii în pământ, am încercat să vorbesc cu Irina:

— Iri, de ce nu vrei să ne ajute? E mama ta… Nu vezi că ne e greu?

— Pentru că nu vreau să creadă că nu suntem în stare să ne descurcăm singuri! Mereu așa a făcut: ne-a controlat viața sub pretextul că ne ajută! Nu vreau să-i dau satisfacția asta!

Am oftat. Înțelegeam orgoliul Irinei, dar simțeam cum mă sufoc între loialitatea față de ea și recunoștința față de Viorica. În copilărie, părinții mei divorțaseră și mama plecase în Italia. Nu avusesem niciodată parte de sprijinul unei familii unite. Poate tocmai de aceea mă agățam atât de disperat de gesturile simple ale soacrei mele.

Timpul trecea și tensiunea creștea. Într-o duminică dimineață, când Irina era la duș, am primit un mesaj de la Viorica: „Radu, vino până jos. Am ceva pentru voi.” Am coborât pe furiș și am găsit-o pe banca din fața blocului, cu o sacoșă plină de legume din grădina ei de la țară.

— Să nu-i spui Irinei că ți-am dat. Dar nu pot să stau liniștită știind că vă e greu…

Am luat sacoșa cu inima strânsă. M-am simțit ca un hoț în propria mea familie. Seara, când Irina a găsit legumele în frigider, a izbucnit:

— Ai luat iar de la ea?! Nu pot să cred! Chiar atât de slab ești?

M-a durut. Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Nu e vorba de slăbiciune! E vorba că suntem o familie și ar trebui să ne ajutăm! De ce trebuie să fie totul un război?

A urmat o ceartă lungă și amară. În acea noapte am dormit pe canapea. M-am gândit la toate familiile pe care le vedeam la televizor sau pe Facebook: păreau fericite, unite. La noi era doar tăcere și reproșuri.

Zilele au trecut greu. Irina s-a închis tot mai mult în ea însăși. Eu mă simțeam tot mai singur. La serviciu eram absent, acasă eram invizibil. Într-o după-amiază, am primit un telefon de la Viorica:

— Radu, vino repede! Irina e la mine și plânge… Nu știu ce să fac!

Am alergat până la garsoniera Vioricăi. Irina stătea pe canapea, cu ochii roșii.

— Iartă-mă… Nu mai pot… M-am simțit toată viața ca o povară pentru ea… Mereu mi-a spus ce să fac, cum să trăiesc… Acum simt că nu mai am nimic sub control…

Am luat-o în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou aproape.

— Iri, nu trebuie să duci totul singură… Poate că mama ta vrea doar să-ți arate că te iubește…

Viorica s-a apropiat timid:

— Fata mea… N-am vrut niciodată să te controlez… Doar că mi-e teamă pentru tine… pentru voi…

A fost o seară lungă, plină de lacrimi și mărturisiri. Am înțeles atunci cât de adânci pot fi rănile din familie și cât de greu e să le vindeci.

Acum lucrurile nu sunt perfecte. Încercăm să vorbim mai mult, să ne ascultăm unii pe alții. Dar rana orgoliului încă doare.

Mă întreb adesea: oare câte familii românești trăiesc aceeași dramă tăcută? Oare cât rău poate face orgoliul atunci când dragostea încearcă să-și găsească locul? Dacă ați fi fost în locul meu sau al Irinei, ce ați fi făcut?