Între două lumi: Povestea unei fiice prinse între soț și părinți

— Nu mai vreau să-i văd în casa asta! Ai înțeles? vocea lui Vlad a răsunat ca un trăsnet în sufrageria noastră mică, unde mirosul de sarmale abia se mai simțea printre valurile de tensiune. Mama stătea cu ochii în pământ, iar tata își strângea pumnii pe lângă corp, încercând să-și stăpânească furia. Eu, între ei, simțeam că mă sufoc.

— Vlad, te rog… nu așa… am șoptit, dar el nici nu m-a privit. S-a întors spre părinții mei, cu obrajii roșii de nervi:

— Nu mai veniți aici! Nu mai sunteți bineveniți!

Mama a început să plângă încet, iar tata a ieșit fără să spună un cuvânt. Ușa s-a trântit și am rămas singură cu Vlad, care s-a prăbușit pe canapea, respirând greu.

Așa a început totul. O seară obișnuită de duminică s-a transformat într-un coșmar care nu se mai termină. Șase ani de căsnicie credeam că au pus temelii solide între noi, dar totul s-a clătinat într-o clipă. Motivul? O discuție despre bani, despre cum ne ajută părinții mei uneori și despre faptul că Vlad se simte umilit că nu poate el singur să ne țină pe linia de plutire.

— Nu vezi că mă fac să mă simt un nimeni? mi-a spus el mai târziu, cu vocea stinsă. — Mereu vin cu pachete, mereu întreabă dacă avem nevoie de ceva… Parcă nu suntem în stare să ne descurcăm singuri!

Am încercat să-i explic că pentru părinții mei asta e o formă de iubire, nu de control. Dar Vlad nu a vrut să audă. Din acea zi, mi-a interzis să-i mai primesc în casă. M-am trezit prinsă între două lumi: familia care m-a crescut și bărbatul pe care îl iubesc.

Zilele au devenit apăsătoare. Mama mă suna zilnic, încercând să afle ce s-a întâmplat cu adevărat.

— Irina, ce i-am făcut? De ce nu ne mai vrea la voi? mă întreba printre suspine.

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era rușine, îmi era teamă și mă simțeam vinovată pentru suferința lor. Tata nu mai vorbea deloc despre subiect, dar știam că îl doare. Îl vedeam când treceam pe la ei: privirea lui tristă, mâinile muncite care nu mai găseau liniște.

Vlad devenise tot mai retras. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul la serviciu. Între noi se instalase o tăcere grea, ca o ceață care nu se ridică niciodată.

Într-o seară, după ce am venit de la mama — unde mă simțisem ca un musafir stingher — l-am găsit pe Vlad uitându-se la televizor fără să vadă nimic.

— Vlad, nu putem continua așa… am spus încet.

El a oftat adânc:

— Irina, eu nu pot trăi cu sentimentul că nu sunt suficient pentru tine. Că ai nevoie mereu de ei.

— Nu e vorba de suficiență… Sunt părinții mei! Cum să-i scot din viața mea?

— Atunci poate ar trebui să te gândești ce vrei cu adevărat…

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am dormit pe canapea în noaptea aceea, plângând în tăcere ca să nu-l trezesc.

A doua zi la serviciu abia m-am putut concentra. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză:

— Irina, ce ai? Parcă nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mihaela m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător. Dar am ales să-mi apăr părinții. Soțul meu s-a supărat o vreme, dar până la urmă a înțeles că familia nu se poate șterge cu buretele.

Mi-am dorit să am curajul ei. Dar la noi era altfel. Vlad era încăpățânat și orgolios. Orice încercare de împăcare părea sortită eșecului.

Au trecut luni. Sărbătorile au venit și au trecut fără ca părinții mei să calce pragul casei noastre. Am mers eu la ei, dar totul era forțat, trist. Mama gătea mereu prea mult „poate vine și Vlad”, iar tata deschidea televizorul doar ca să umple tăcerea.

Într-o zi, mama a făcut infarct. Am alergat la spital cu sufletul la gură. Vlad a venit după mine abia spre seară.

— Îmi pare rău… a spus el încet.

L-am privit lung:

— Poate dacă n-ar fi fost atâta ură între noi…

El a dat din cap fără să spună nimic.

Mama și-a revenit greu. În fiecare zi mergeam la ea și îi citeam dintr-o carte veche de poezii pe care o iubea când eram mică. Într-o seară mi-a luat mâna:

— Irina, nu vreau să-ți stric viața. Dacă trebuie să mă vezi doar pe ascuns… fă-o. Dar nu-ți pierde familia pentru mine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți alege între cei care ți-au dat viață și omul pe care l-ai ales să-ți fie alături?

Când mama a venit acasă din spital, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:

— Te rog… hai să încercăm măcar o dată să stăm toți la masă. Pentru mine.

S-a uitat la mine lung:

— Nu promit nimic. Dar pentru tine…

A acceptat până la urmă o cină împreună. A fost stângace, cu multe tăceri și priviri piezișe. Dar a fost un început.

Nu știu dacă vreodată vom fi din nou o familie adevărată. Poate rănile sunt prea adânci. Poate orgoliile sunt prea mari. Dar știu că nu pot trăi mereu între două lumi.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi sunt forțați să aleagă între iubirea pentru părinți și cea pentru partener? Oare chiar trebuie să renunțăm la o parte din noi ca să putem merge mai departe?