Între două lumi: Povestea unei fiice sfâșiate între mamă și soț

— O să mă iei la tine, Irina? Glasul mamei răsuna slab, ca o rugăciune pierdută în liniștea serii. Stătea pe marginea patului din apartamentul ei vechi din cartierul Dristor, cu mâinile strânse în poală, privindu-mă de parcă de răspunsul meu depindea însăși viața ei.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În minte mi se derulau toate certurile dintre ea și Radu, soțul meu. Toate reproșurile, toate ușile trântite, toate privirile reci la mesele de Crăciun. Știam că dacă îi spun „da”, voi aduce războiul în casa mea. Dacă îi spun „nu”, o voi condamna la singurătate.

— Mamă, nu știu… Nu pot să-ți promit nimic acum, am șoptit, evitând să-i întâlnesc privirea.

A oftat adânc. — Știam eu… Radu nu mă suportă. Niciodată nu m-a suportat. De ce l-ai ales pe el, Irina? De ce nu ai ascultat de mine?

M-am ridicat brusc, simțind cum mă sufocă pereții încărcați de amintiri ai apartamentului copilăriei mele. — Mamă, nu e așa simplu. Știi bine că nu e doar vina lui Radu. Și tu ai spus lucruri…

— Eu? Eu am vrut doar binele tău! Am vrut să nu suferi ca mine, să nu te pierzi într-o căsnicie fără dragoste. Dar tu… tu ai ales să mă lași singură!

Cuvintele ei m-au lovit ca un bici. M-am gândit la tata, la cum a plecat fără să se uite înapoi, la cum mama a rămas să mă crească singură, mereu obosită, mereu nemulțumită. Poate că de aceea am căutat în Radu stabilitatea pe care nu am avut-o niciodată acasă.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocurile gri se întindeau până departe, luminile palide ale orașului pulsau ca niște inimi obosite. M-am întrebat: ce fel de fiică sunt dacă nu pot avea grijă de mama mea? Dar ce fel de soție sunt dacă îmi sacrific familia pentru trecut?

Când am ajuns acasă, Radu era în bucătărie, tăind legume pentru cină. — Ai vorbit cu maică-ta? m-a întrebat fără să ridice privirea.

— Da. Vrea să vină să stea cu noi.

A lăsat cuțitul jos și s-a întors spre mine. — Irina, știi foarte bine că nu pot trăi sub același acoperiș cu ea. Nu după tot ce mi-a spus. Nu după cum m-a făcut să mă simt ca un intrus în propria casă.

— Știu… Dar e mama mea. Nu pot s-o las singură.

— Și eu sunt soțul tău! Nu merit și eu liniște? Nu merit și eu să simt că acasă e locul meu?

Am izbucnit în plâns. — Nu vreau să aleg între voi! Nu pot!

A venit lângă mine și m-a luat în brațe, dar simțeam între noi o prăpastie tot mai adâncă. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i împac, la toate compromisurile făcute de dragul păcii. Dar pacea era mereu temporară, ca o ploaie de vară care nu răcorește cu adevărat pământul.

A doua zi am mers din nou la mama. O găsisem privind la televizor, dar ochii îi erau goi.

— Irina, nu mai pot singură. Mă dor oasele, mă dor amintirile. Nu mai am pe nimeni.

— Mamă, pot să te ajut cu cumpărăturile, să vin mai des… Dar nu pot să te iau la noi acum. Nu încă.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi smuls ultima speranță. — Atunci de ce m-ai mai născut? Ca să mă lași singură la bătrânețe?

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am plecat fără să mai spun nimic, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În zilele următoare, am încercat să-mi văd de viață: serviciu, casă, soț. Dar nimic nu mai avea gust. Radu încerca să mă facă să râd, dar eu eram absentă. Mama mă suna zilnic, uneori doar ca să audă vocea cuiva. Mă simțeam vinovată orice aș fi făcut.

Într-o seară, Radu mi-a spus:

— Irina, nu poți trăi așa la nesfârșit. Ori găsim o soluție, ori ne pierdem pe noi.

Am început să caut variante: un azil privat (prea scump), o femeie care să stea cu mama (ea refuza), să-i găsesc o prietenă cu care să împartă apartamentul (nu voia să audă). Totul părea imposibil.

Într-o duminică, am mers împreună la mama. Radu a încercat să fie politicos, dar tensiunea plutea în aer.

— Elena, poate ar fi mai bine să găsim pe cineva care să stea cu tine, a spus el calm.

— Nu vreau străini în casa mea! Vreau familia mea! Vreau pe Irina!

— Mamă, nu pot… Nu pot să te iau la noi acum. Poate mai târziu…

— Atunci să nu mai vii deloc! a țipat ea, izbucnind în plâns.

Am ieșit din apartament tremurând. Pe scări, Radu mi-a luat mâna.

— Îmi pare rău, Irina. Dar trebuie să trăim și noi.

Acum stau singură în bucătărie, cu telefonul în mână, neștiind dacă să o sun sau nu. Mă simt prinsă între două lumi care se resping și mă sfâșie pe dinăuntru. Oare există vreo cale de a fi fiică și soție în același timp, fără să pierzi totul?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați face în locul meu? Cum ați împăca dragostea pentru părinți cu datoria față de propria familie?