Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate de boală

— Nu mă simt bine, Mihai… mi-e frig și nu văd clar…
Vocea Irinei tremura, iar ochii ei, de obicei atât de vii, păreau stinși. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea ca-n povești. În casă, însă, nu era nici urmă de magie — doar panică. Am sărit din pat, am prins-o de braț chiar când genunchii i-au cedat și s-a prăbușit pe covorul din sufragerie.
— Irina! Irina, te rog, răspunde-mi!
Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. În timp ce așteptam ambulanța, mintea mi se învârtea haotic: dacă nu ajung la timp? Dacă o pierd?

La spital, totul s-a derulat ca într-un vis urât. O asistentă grăbită, un medic obosit care abia se uita la noi. După ore întregi de așteptare pe holurile reci ale spitalului județean din Pitești, am primit un diagnostic sec: tumoare cerebrală. Avea nevoie de operație urgentă la București.

Mama Irinei a venit val-vârtej din Câmpulung, plângând și acuzându-mă că nu am avut grijă de fată. Tata a încercat să mă liniștească, dar vocea lui suna fals chiar și pentru el.
— Mihai, trebuie să fii tare pentru Irina. Nu te gândi la ce e mai rău.
Dar cum să nu mă gândesc? Cum să nu mă simt vinovat că n-am observat nimic mai devreme?

În zilele următoare, am alergat între spitale, farmacii și birouri pentru acte. Sistemul medical românesc e un labirint al umilinței: cozi interminabile, funcționari indiferenți, medici care cer „atenții” pe sub mână. Am simțit că mă sufoc.

Irina era tot mai slabă. Într-o seară, când am rămas singuri în salonul de la Fundeni, m-a prins de mână:
— Mihai… dacă nu mă mai trezesc după operație?
— Nu vorbi așa! O să fie bine, o să vezi!
— Promite-mi că ai grijă de Matei…
Matei, băiețelul nostru de șase ani, nu înțelegea ce se întâmplă. Mă întreba mereu când vine mami acasă. Îi spuneam că mami e la doctori ca să se facă bine, dar ochii lui mari și triști mă făceau să simt că-l mint.

Într-o dimineață, în sala de așteptare a spitalului, am auzit două femei vorbind:
— Fata aia tânără? Da, am auzit că are șanse mici…
M-am ridicat brusc și le-am privit cu ură. Cum puteau să vorbească așa? Nu știau nimic despre Irina — despre cât de mult iubește viața, despre cum râde când plouă sau cum dansează cu Matei prin bucătărie.

Operația a durat opt ore. Opt ore în care am stat pe hol cu mama Irinei și cu tata, fără să spunem un cuvânt. Fiecare secundă era o eternitate. Când chirurgul a ieșit, avea fața împietrită:
— Am scos tumoarea, dar urmează zile critice. Să vă rugați.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat lângă patul Irinei în terapie intensivă, ținându-i mâna inertă și rugându-mă la Dumnezeu să nu mi-o ia. M-am gândit la toate certurile noastre mărunte — cine spală vasele, cine duce gunoiul — și mi-am dat seama cât sunt de neînsemnate față de groaza de a o pierde pentru totdeauna.

Când s-a trezit după două zile, primul lucru pe care l-a spus a fost:
— Ești aici…
Am izbucnit în plâns ca un copil. Niciodată nu mi-a fost atât de frică și niciodată nu m-am simțit atât de recunoscător pentru un simplu „ești aici”.

Recuperarea a fost lungă și grea. Irina trebuia să reînvețe să meargă și să vorbească clar. Matei o privea speriat când se împiedica sau uita cuvinte simple. Mama ei insista să ne mutăm la ea „până se pune pe picioare”, dar eu simțeam că trebuie să fim doar noi trei — familia noastră.

Au urmat luni de incertitudine: analize peste analize, frica recidivei, facturi medicale uriașe pe care abia le puteam plăti din salariul meu de profesor și al Irinei suspendat pe termen nedeterminat. Prietenii s-au împuținat; unii nu știau ce să spună, alții pur și simplu au dispărut.

Într-o seară, după ce Matei adormise, Irina mi-a spus:
— Crezi că o să fim vreodată ca înainte?
Am tăcut. Nu știam ce să răspund. Poate că nu vom mai fi niciodată ca înainte — dar poate vom fi altfel: mai puternici, mai uniți.

Acum, când scriu aceste rânduri, Irina încă merge la controale și trăim cu frica în sânge. Dar suntem împreună. Și mă întreb: câți dintre noi reușim să rămânem uniți când viața ne lovește fără milă? Cum găsim puterea să mergem mai departe când totul pare pierdut?

Poate că răspunsul e chiar aici — în dragostea care rezistă furtunilor și în speranța care nu moare niciodată.