Între două lumi: Povestea unei mame care luptă pentru copilul ei

— Ana, nu cred că ești pregătită pentru asta! Nu vezi cât de obosită ești? Nu vezi că plângi în fiecare noapte?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile colorate aruncate pe jos. M-am oprit din spălatul biberoanelor și am simțit cum mi se strânge stomacul. Maria, fetița noastră de doar patru luni, dormea în camera alăturată, iar fiecare sunet ridicat mă făcea să tresar de teamă să nu o trezesc.

— Vlad, nu e ușor… dar e copilul nostru! Cum poți să spui așa ceva? am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

El s-a apropiat de mine, cu ochii lui reci și obosiți, și a spus apăsat:

— Ana, nu vreau să te văd distrusă. Mama ta a zis că nu te descurci. Și eu cred la fel. Poate ar trebui să ne gândim serios la adopție. Să-i dăm Mariei o șansă la o viață mai bună.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lumea mi se prăbușește peste umeri. Cum să renunț la copilul meu? Cum să accept că nu sunt suficient de bună?

În acea noapte, am stat pe întuneric, cu Maria la piept, ascultându-i respirația liniștită. Îmi aminteam de copilăria mea în Bacău, de mama care mă certa mereu că nu sunt destul de bună, că nu fac lucrurile ca lumea. Poate Vlad avea dreptate. Poate nu eram făcută să fiu mamă.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură cu gândurile mele și cu Maria care plângea neîncetat. Am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Ana, nu-l asculta! Toate mamele trec prin asta. E greu la început, dar o să vezi că o să fie bine. Nu-ți lăsa copilul! mi-a spus ea cu voce hotărâtă.

Dar presiunea era tot mai mare. Mama venea zilnic și mă privea cu dezamăgire:

— Nu știi nici să-i faci baie! Uite cum plânge! Ce fel de mamă ești?

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu niște hârtii.

— Am vorbit cu cineva de la Protecția Copilului. Putem începe demersurile dacă vrei… E spre binele tuturor.

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi-au amorțit obrajii. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și a venit la mine.

— Draga mea, nu-i lăsa! Și eu am trecut prin asta când eram tânără. Nimeni nu credea în mine. Dar copiii simt dragostea mamei lor. Nu renunța!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară, când Vlad a încercat din nou să mă convingă, am izbucnit:

— Maria e copilul meu! Nu o dau nimănui! Dacă vrei să pleci, pleacă tu!

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a spart un pahar și a trântit ușa dormitorului. În zilele următoare abia dacă ne-am vorbit. Mama a încercat să mă convingă că Vlad are dreptate:

— O să-ți distrugi viața! O să ajungi singură!

Dar eu am început să caut ajutor. Am mers la un psiholog de la centrul de consiliere din oraș. Am întâlnit alte mame care treceau prin depresie post-natală și am învățat că nu sunt singură.

Am început să scriu într-un jurnal fiecare mică victorie: când Maria a zâmbit prima dată, când am reușit să-i fac baie fără să plângem amândouă, când am ieșit împreună în parc și am simțit pentru prima dată că sunt mamă cu adevărat.

Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. Într-o zi mi-a spus:

— Dacă alegi copilul în locul meu, eu plec.

Am rămas tăcută. L-am privit cum își strânge hainele și pleacă fără să se uite înapoi. Am simțit o durere sfâșietoare, dar și o eliberare ciudată.

Au trecut luni grele. Mama nu mi-a mai vorbit o vreme. Sora mea m-a ajutat cum a putut. Am găsit un job part-time ca operator call-center de acasă și am început să mă descurc singură.

Maria a crescut frumos. A făcut primii pași într-o zi ploioasă de aprilie, iar eu am plâns de fericire. Am simțit că toate sacrificiile au meritat.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine alegând să-mi cresc copilul singură. Dacă nu cumva Vlad avea dreptate și i-ar fi fost mai bine Mariei fără mine. Dar când o văd râzând și alergând prin casă, știu că dragostea mea îi dă putere.

Oare câte mame din România trec prin astfel de momente? Oare câți oameni judecă fără să știe cât de greu e să fii mamă singură? Dacă ai fi în locul meu, ai fi avut curajul să lupți pentru copilul tău?