Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și poate ajuta fiica așa cum și-ar dori

— Nu mai pot, mamă! Mereu trebuie să mă gândesc de două ori înainte să cumpăr ceva pentru copil, iar socrii lui Vlad ne ajută cu orice avem nevoie. Tu niciodată nu poți, niciodată nu ai!

Cuvintele Sofiei au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o după-amiază de aprilie, când tocmai mă pregăteam să-i fac o supă de pui. Mâinile îmi tremurau pe cuțit, iar inima mi se strângea ca un ghem de sfoară udă. Am avut-o pe Sofia târziu, la 45 de ani, după ani întregi de tratamente, rugăciuni și lacrimi. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că Dumnezeu mi-a dat tot ce mi-a lipsit o viață întreagă. Dar acum, la 67 de ani, cu pensia abia trecând de 1.800 de lei, nu pot să-i ofer decât dragostea mea și o farfurie cu supă caldă.

— Sofia, știi bine că nu am cum… Vlad are noroc cu părinții lui, dar eu… Eu sunt singură acum. Tatăl tău s-a dus de mult, iar pensia mea abia ne ajunge să plătesc întreținerea și medicamentele.

— Nu vreau să aud scuze! Mereu ai fost zgârcită! Socrii mei ne-au dat bani pentru avansul la apartament, ne-au ajutat cu mobila, cu tot! Tu nici măcar nu te-ai oferit!

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei nu doar furie, ci și o tristețe adâncă. Poate că avea dreptate să fie dezamăgită. Poate că așteptările ei erau normale pentru lumea în care trăim acum. Dar eu nu am avut niciodată mai mult decât strictul necesar. Am crescut la țară, într-o familie cu șapte copii. Am muncit la CAP, apoi la fabrica de confecții din oraș. Tot ce am strâns am pus deoparte pentru ea: hainele cele mai bune, meditații la matematică, excursii cu clasa.

Când a venit vremea să plece la facultate în București, am vândut jumătate din pământul moștenit de la părinți ca să-i plătesc chiria și taxele. Niciodată nu i-am spus cât de greu mi-a fost fără ea acasă sau cât de mult m-a durut să mă despart de bucata aia de pământ unde copilăriserăm împreună. Dar Sofia a crescut într-o lume în care banii par să rezolve totul.

— Mamă, nu înțelegi! Toți prietenii mei primesc bani de la părinți! Numai eu trebuie să mă milogesc la socri sau să mă cert cu Vlad că nu avem destul!

— Sofia, eu te-am crescut singură după ce tatăl tău s-a stins. Am făcut tot ce am putut pentru tine. Nu pot să-ți dau ce nu am.

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu supa fierbând pe foc și cu sufletul golit de puteri. Am simțit că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată: legătura aceea nevăzută dintre mamă și fiică.

În zilele următoare, am încercat să o sun. Nu mi-a răspuns. Am trimis mesaje scurte: „Te iubesc”, „Sunt aici dacă ai nevoie”, „Îmi pare rău dacă te-am supărat”. Niciun răspuns. Seara stau pe marginea patului și mă uit la pozele ei din copilărie: Sofia cu fundițe roz, Sofia la serbare, Sofia în brațele mele după prima zi de școală. Unde s-a rupt totul?

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut abătută și m-a invitat la o cafea.

— Maria, copiii din ziua de azi nu mai știu ce e greul. Ei cred că totul li se cuvine. Dar tu ai făcut destule pentru fata ta!

— Poate că n-am făcut destul… Poate trebuia să mă zbat mai mult, să pun bani deoparte pentru ea…

— Nu te învinovăți! Fiecare dă ce poate. Socrii ei au afaceri, tu ai avut doar munca ta cinstită.

Am dat din cap, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Seara târziu, când liniștea casei devenea apăsătoare, mă întrebam dacă dragostea mea a fost vreodată suficientă pentru Sofia.

După două săptămâni de tăcere, într-o duminică ploioasă, a venit la mine pe neașteptate. Avea ochii umflați de plâns și părea mai obosită ca niciodată.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Sunt atât de frustrată… Vlad e mereu plecat cu serviciul, copilul plânge toată noaptea… Simt că mă sufoc.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Știu că ți-e greu. Și mie mi-a fost greu când erai mică și tatăl tău nu mai era. Dar am trecut peste toate împreună.

A stat la mine câteva ore. I-am făcut ceai și i-am povestit cum era viața mea când eram tânără: fără bani, fără ajutor, doar cu speranța că va fi mai bine pentru copilul meu.

— Mamă… crezi că o să fie vreodată mai ușor?

— Nu știu, Sofia… Dar știu că dragostea nu se măsoară în bani. Și că uneori trebuie doar să fim acolo unii pentru alții.

A plecat mai liniștită. Poate n-am rezolvat nimic din problemele ei materiale, dar cred că am reușit să-i alin puțin sufletul.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât am sacrificat pentru ei? Sau vor vedea doar ceea ce n-am putut să le dăm? Ce credeți voi?