Între două lumi: Povestea unei mame care și-a găsit familia acolo unde nu se aștepta

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe Petru cum se poartă cu mine, ca și cum aș fi o străină în propria mea casă! vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui. Stătea la masa veche, cu ochii roșii de plâns, iar lângă ea, Vlad, nepotul meu de șapte ani, își frământa mâinile mici, fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă.

M-am așezat lângă ea și i-am pus mâna pe umăr. „Ioana, știu că e greu. Și pentru mine e greu. Dar nu trebuie să treci singură prin asta.”

Petru, fiul meu, crescut doar de mine după ce tatăl lui a plecat fără să privească înapoi, devenise un bărbat rece, distant. Când era mic, îl țineam strâns la piept și îi promiteam că nu-l voi lăsa niciodată singur. Dar viața are un fel ciudat de a-ți răsturna promisiunile.

Când Petru s-a căsătorit cu Ioana, am crezut că va fi fericit. Era tânăr, poate prea tânăr, dar Ioana era o fată bună, muncitoare, cu suflet mare. Au avut împreună un băiat minunat, Vlad. Dar ceva s-a rupt între ei după câțiva ani. Petru a început să vină tot mai târziu acasă, să ridice tonul la Ioana și să-și verse frustrările pe oricine îi ieșea în cale.

Într-o seară de toamnă, când frunzele băteau în geam ca niște degete reci, Ioana a venit la mine cu ochii umflați de plâns. „Nu mai pot. M-a dat afară din casă. Zice că nu-l mai interesează nimic.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să-l iau pe Petru de guler și să-l zgudui până își revenea. Dar știam că nu aș face decât să adâncesc prăpastia dintre noi.

„Rămâi aici cât ai nevoie”, i-am spus Ioanei. „Casa asta e și a ta.”

A doua zi dimineață, când Petru a venit să-l ia pe Vlad la școală, nici măcar nu m-a privit în ochi. „Nu trebuia să o primești aici”, mi-a spus printre dinți. „E problema mea.”

„E și problema mea când e vorba de nepotul meu și de familia mea”, i-am răspuns cu voce tremurată.

De atunci, viața noastră s-a schimbat. Ioana și Vlad au rămas cu mine. Am redecorat camera veche a lui Petru pentru Vlad: i-am pus postere cu dinozauri și i-am cumpărat o lampă cu stele. Seara îi citeam povești și îl țineam în brațe până adormea. Ioana și-a găsit un job la o brutărie din cartier și încet-încet a început să zâmbească din nou.

Dar nu toți au privit cu ochi buni decizia mea. Sora mea, Mariana, m-a sunat într-o zi:

— Tu realizezi ce faci? Îți întorci fiul împotriva ta pentru o femeie care nici măcar nu mai e nora ta!

— Nu e vorba despre asta! E vorba despre Vlad! Despre faptul că nu pot să-i las pe drumuri!

— O să regreți! O să rămâi singură!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Poate avea dreptate. Poate că-mi pierdusem fiul pentru totdeauna.

Au urmat luni grele. Petru venea tot mai rar pe la noi. Când venea, stătea doar cât să-l vadă pe Vlad și pleca fără să schimbe o vorbă cu mine sau cu Ioana. Într-o zi l-am prins la ușă:

— Petru, te rog… Nu putem să rămânem așa… Suntem familie!

— Familie? Tu ai ales partea ei! Ai uitat cine te-a crescut?

— Nu am uitat! Dar tu ai uitat ce înseamnă să fii tată!

A plecat trântind ușa. Am rămas cu inima strânsă și cu un gol imens în suflet.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, Ioana mi-a spus încet:

— Nu vreau să vă stric relația… Dacă vrei să plec…

Am luat-o de mână:

— Nu pleci nicăieri! Ești ca o fiică pentru mine. Și Vlad are nevoie de stabilitate. Poate într-o zi Petru va înțelege…

Au trecut doi ani de atunci. Vlad a crescut sub ochii mei: merge la școală cu drag, râde din nou și mă strigă „bunica” cu atâta căldură încât simt că inima mi se umple de lumină. Ioana e parte din familie; gătim împreună sarmale duminica și ne uităm la filme vechi.

Petru? Încă e un străin. Uneori îl văd pe stradă: grăbit, cu privirea pierdută. Mă doare fiecare întâlnire scurtă, fiecare tăcere dintre noi.

Dar am învățat ceva: familia nu e doar sânge. Familia e acolo unde găsești sprijin, iubire și acceptare.

Mă întreb uneori: oare am făcut bine? Oare am pierdut un fiu ca să câștig o fiică și un nepot fericit? Sau poate familia adevărată e cea pe care o construim din dragoste, nu din obligație?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde începe și unde se termină datoria unei mame?