Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul din cauza prejudecăților

— Nu pot să cred că ai adus-o iar aici, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina încerca să-și găsească locul la masa noastră de duminică. Era a treia oară când fiul meu cel mare își aducea soția la noi, iar atmosfera devenea tot mai apăsătoare cu fiecare vizită.

Mă numesc Elena și am crescut doi băieți singură, după ce soțul meu a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Am muncit pe brânci ca să nu le lipsească nimic, să aibă parte de educație și să devină oameni buni. Vlad a fost mereu cel responsabil, cel care mă ajuta la piață, care avea grijă de fratele lui mai mic, Radu. Când mi-a spus că vrea să se însoare cu Irina, am simțit că mi se rupe sufletul. Nu pentru că nu aș fi vrut să-l văd fericit, ci pentru că Irina era… altfel.

Irina venea dintr-o familie modestă de la țară, cu părinți divorțați și multe probleme. Nu avea manierele cu care eram obișnuiți noi, nu știa să gătească sarmale sau să facă cozonac de Crăciun. La prima masă în familie, a pus sare în ciorbă fără să guste și a început să povestească despre planurile ei de a lucra în IT, ceea ce pentru noi părea ceva abstract. Mama mea a strâmbat din nas, Radu a râs pe sub mustață, iar eu am simțit cum se adună norii de furtună.

— Vlad, tu chiar crezi că fata asta e potrivită pentru tine? l-am întrebat într-o seară, după ce Irina plecase.
— Mamă, te rog… E femeia pe care o iubesc. Nu poți măcar să încerci să o cunoști?
— Nu e vorba doar de mine! Uite cum se uită toată lumea la ea. Parcă nu-i pasă deloc!

Vlad a tăcut și a plecat trântind ușa. Din ziua aceea, ceva s-a rupt între noi. Irina venea tot mai rar la noi, iar când venea, stătea retrasă și vorbea doar cu Vlad. La aniversarea mea de 60 de ani, nici măcar nu a venit. Am simțit asta ca pe o insultă.

Într-o zi, Radu mi-a spus:
— Mamă, poate ar trebui să-i spui lui Vlad să vină singur la masă. Ne strică tuturor cheful când vine cu ea.

Am simțit o ușurare ciudată. Nu eram singura care gândea așa. Sora mea, Mariana, mi-a spus la telefon:
— Elena, nu te mai consuma. O să treacă și asta. Poate se satură Vlad și divorțează.

Adevărul e că am început să sper și eu asta. Să revină totul la normal. Să fim iar familia unită de altădată.

Dar Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. Nu mai venea la mesele de duminică, nu mai răspundea la telefon decât rar. Când îl sunam, îl auzeam obosit și rece.

— Mamă, nu mai pot. Mereu mă pui să aleg între voi și Irina. Eu o iubesc pe Irina!

Am izbucnit în plâns după ce am închis telefonul. M-am simțit trădată de propriul copil. Cum putea să aleagă o străină în locul nostru?

Au trecut luni întregi fără să ne vedem. Radu a început să vorbească urât despre Vlad:
— S-a prostit de tot! O ascultă pe aia ca pe o regină!

Într-o seară, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, dacă nu poți să o accepți pe Irina, atunci nu mai are rost să ne vedem.”

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am stat ore întregi pe marginea patului, uitându-mă la poza noastră de familie din sufragerie. Unde greșisem? De ce nu puteam să o accept pe Irina? Era vina mea sau vina ei?

Într-o zi ploioasă de toamnă, m-am întâlnit întâmplător cu Irina în piață. Era singură și părea tristă.
— Bună ziua, doamnă Elena…
— Bună… Ce faci?
— Merg acasă… Vlad e la serviciu.

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun atâtea lucruri: că mi-e dor de Vlad, că mi-e dor de familia noastră… Dar n-am putut. Am trecut una pe lângă alta ca două străine.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la farfuriile goale de duminică. Casa e tăcută. Radu vine rar acasă; are prieteni noi și viața lui. Vlad nu-mi mai vorbește deloc.

Mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă prejudecățile mele au distrus familia pe care am încercat s-o țin unită cu orice preț.

Poate că ar trebui să-i dau o șansă Irinei… Poate că dragostea fiului meu merita mai mult respect din partea mea.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați fi făcut în locul meu? Poate chiar eu sunt cea care trebuie să se schimbe…