Între două lumi: Povestea unei mame singure și lupta pentru sprijin

— Nu pot, Ana, nu mai insista! Am și eu viața mea, nu sunt dădaca nimănui!

Cuvintele mamei mele au căzut ca un trăsnet peste bucătăria mică, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu mirosul de disperare. Era a treia oară în săptămâna aceea când încercam să o conving să stea cu copiii măcar două ore pe zi, cât să pot merge la muncă. Maria, cea mică, plângea în pătuț, iar băieții, Vlad și Radu, se certau pe telecomandă. Simțeam cum mă sufoc între pereții casei noastre din cartierul Titan, unde fiecare colțișor îmi amintea de soțul meu, Sorin.

— Mamă, te rog… Nu știu ce să fac. Dacă nu merg la muncă, nu avem din ce trăi. Nu mai pot trăi doar din alocații și ajutor social. Știi bine că fratele meu, Paul, m-a ajutat cât a putut, dar are și el doi copii…

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei reci, obosiți. — Ana, eu am muncit 40 de ani. Am crescut doi copii singură după ce taică-tu a plecat. Acum vreau să mă odihnesc. Nu e vina mea că ai rămas singură.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vina nimănui, dar nici nu era dreptate în lumea asta. Sorin murise într-un accident stupid de mașină când Maria avea doar șase luni. De atunci, viața mea s-a transformat într-o cursă continuă: facturi, griji, nopți nedormite și o singurătate apăsătoare.

În primele luni după tragedie, Paul venea aproape zilnic cu sacoșe de mâncare sau bani pentru facturi. Dar soția lui, Camelia, a început să se plângă: — Paul, nu putem să-i dăm tot salariul tău Anei! Avem și noi copii! Așa că ajutorul s-a rărit până s-a oprit de tot.

Am găsit un job la un supermarket din apropiere. Nu era mult — minim pe economie — dar era ceva. Problema era cine stă cu copiii. Grădinița era scumpă pentru trei copii și oricum nu aveam locuri garantate. Am încercat să vorbesc cu vecina de la trei, tanti Lenuța, dar după ce Vlad a spart o vază scumpă, nici ea nu a mai vrut să audă.

În fiecare dimineață mă trezeam la 5:30. Pregăteam sandvișuri pentru băieți, îi îmbrăcam pe fugă și o luam pe Maria în brațe. Mergeam cu toții la supermarket — îi lăsam pe băieți la colțul cu jucării improvizat lângă biroul șefei mele, doamna Stanciu. Maria dormea într-un cărucior vechi lângă rafturile cu detergenți.

— Ana, nu merge așa! — mi-a spus într-o zi doamna Stanciu. — Nu poți aduce copiii la muncă! Dacă vine inspectorul?

Am plecat acasă plângând. În acea seară am sunat-o din nou pe mama.

— Mamă… dacă nu mă ajuți tu, nu știu ce fac. Poate pierd și casa dacă nu plătesc chiria.

— Ana, nu mai insista! Am reumatism, am tensiune… Ce vrei să fac?

Am simțit cum mă prăbușesc. M-am dus în baie și am plâns în pumni ca să nu mă audă copiii. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru familie: cum renunțasem la facultate ca să-l cresc pe Vlad când eram prea tânără; cum îl susținusem pe Sorin când rămăsese fără serviciu; cum îmi petreceam nopțile făcând teme cu băieții sau legănând-o pe Maria până adormea.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii.

— Mama, colegii râd de mine că n-am haine noi…

M-am uitat la el și mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc în plâns.

— O să facem rost de haine noi, puiule… Promit.

Dar știam că promisiunea mea era goală. În acea seară am încercat să vând câteva bijuterii vechi pe internet. Am primit doar câteva sute de lei.

Într-o duminică am mers la mama cu copiii după mine. Am găsit-o uitându-se la telenovele și croșetând.

— Mamă… te rog… măcar două ore pe zi…

S-a uitat la mine fără milă.

— Ana, tu ai ales să faci trei copii. Eu mi-am făcut datoria față de voi. Acum e rândul tău să te descurci.

M-am ridicat brusc și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă, Radu m-a întrebat:

— Mama, bunica nu ne iubește?

Nu am știut ce să răspund.

În următoarele luni am încercat tot felul de soluții: am făcut curățenie prin casele vecinilor contra unor sume mici; am vândut prăjituri făcute acasă; am cusut haine pentru alte mame din bloc. Dar tot nu era suficient.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit îmbrățișați unul în altul pe canapea, m-am uitat lung la poza lui Sorin de pe perete.

— Ce-ai fi făcut tu în locul meu? — am șoptit printre lacrimi.

Simt că mă lupt cu morile de vânt. Cât poți cere de la familie? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe indiferența? Poate cineva să judece o mamă care refuză să-și ajute fiica? Sau pe mine că nu mai pot? Voi ce ați face în locul meu?