Între două lumi: Povestea unei nunți cu două mame dominante

— Nu vreau sarmale la nuntă! a izbucnit mama, trântind farfuria pe masă. — Cum să nu fie sarmale? Toată lumea așteaptă sarmalele la o nuntă adevărată! a răspuns Mariana, soacra mea, cu vocea ridicată, uitându-se la mine ca și cum eu aș fi putut decide soarta bucătăriei românești.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad, logodnicul meu, stătea între noi ca un arbitru obosit, cu ochii în pământ. Era doar o seară obișnuită de marți, dar pentru noi era deja a treia rundă dintr-un război care părea fără sfârșit. Nunta noastră, care trebuia să fie despre iubire și începuturi noi, devenise un câmp de bătălie între două femei puternice, fiecare cu propriile tradiții și orgolii.

Mama mea, Elena, era profesoară de limba română. Crescuse singură după ce tata ne-a părăsit când aveam zece ani. Întotdeauna a vrut ce e mai bun pentru mine și nu s-a dat niciodată înapoi de la o confruntare. Mariana, soacra mea, era contabilă la primărie și obișnuită să controleze totul în familie. Pentru ea, nunta era dovada că fiul ei a făcut alegerea corectă și trebuia să fie perfectă — adică exact cum voia ea.

— Nu vreau să mă fac de râs în fața rudelor mele! a continuat mama. — Și eu ce să le spun vecinelor? Că nora mea nu știe să respecte tradițiile? a replicat Mariana.

M-am ridicat brusc de la masă. — Gata! Nu mai pot! Nunta asta nu e despre voi! Am simțit cum vocea mi se frânge. Vlad s-a uitat la mine speriat. — Hai să mergem acasă, i-am șoptit.

În drum spre apartamentul nostru din cartierul Titan, am plâns în tăcere. Vlad mi-a strâns mâna, dar nu a spus nimic. Știa că orice ar fi zis ar fi fost interpretat greșit de una dintre mame.

În zilele următoare, telefoanele au sunat fără oprire. Mama mă suna dimineața devreme: — Să nu uiți să vorbești cu fotograful! Să nu cumva să-l lase pe Marian să aleagă muzica! Mariana mă suna seara: — Am vorbit cu preotul. Slujba trebuie să fie la biserica unde s-a cununat și Vlad! Să nu te gândești să schimbi asta!

M-am simțit ca o marionetă trasă în două direcții opuse. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Ioana, m-a întrebat într-o zi: — Ce ai pățit? Pari tot timpul absentă. Am izbucnit în plâns în birou. — Nu mai vreau nuntă! am spus printre sughițuri.

Vlad a încercat să mă liniștească: — O să treacă și asta. Dar știam că nu va trece dacă nu fac ceva. Într-o seară, după ce am stat ore întregi privind tavanul, am decis că trebuie să vorbesc cu amândouă.

Le-am invitat la noi acasă. Când au intrat pe ușă, tensiunea era atât de densă încât puteai să o tai cu cuțitul. Am început timid: — Vreau să vă spun ceva important. Nunta asta e despre mine și Vlad. Vreau să ne ajutați, dar nu vreau să ne controlați viața.

Mama a oftat adânc: — Eu doar vreau ce e mai bine pentru tine… Mariana a dat din cap: — Și eu vreau ca Vlad să fie fericit.

— Atunci lăsați-ne să decidem noi! am spus cu voce tremurată.

A urmat o tăcere apăsătoare. Pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii mamei mele. — Mi-e teamă că te pierd… a șoptit ea. Mariana a privit în altă parte: — Și mie mi-e teamă că Vlad nu va mai avea nevoie de mine.

Am realizat atunci că lupta lor nu era doar despre sarmale sau biserică, ci despre frica de a pierde controlul asupra copiilor lor. Despre dorința de a rămâne importante în viețile noastre.

Am decis împreună cu Vlad să facem o listă cu ce ne dorim noi la nuntă și să le arătăm mamelor. Unele lucruri le-am negociat: am păstrat sarmalele pentru masa de seară și am ales biserica unde ne-am simțit noi cel mai bine. A fost greu, au existat lacrimi și reproșuri, dar încet-încet au început să accepte că viața noastră e a noastră.

Ziua nunții a venit cu emoții uriașe. Mama și Mariana au stat la aceeași masă și chiar au zâmbit una alteia la finalul serii. Poate nu vor fi niciodată prietene, dar au învățat să ne lase spațiu.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: De ce e atât de greu să ne desprindem de părinți fără să-i rănim? Oare câți dintre noi reușim cu adevărat să ne trăim viața după propriile reguli?