Între două lumi: Povestea unei nurori captive în propria casă

— Irina, ai uitat să ștergi praful pe raftul de sus! Mâine vine sora mea în vizită și nu vreau să creadă că nu știi să ții casa curată!

Vocea Elenei răsună din sufragerie, tăioasă și plină de reproș. Mă opresc din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. Copiii se joacă în camera lor, iar Radu, soțul meu, e la serviciu. Sunt singură cu ea, ca de obicei. Îmi șterg mâinile pe șorț și mă duc să verific raftul. Praful e abia vizibil, dar știu că nu are rost să protestez.

— Da, mamă Elena, mă ocup imediat, răspund încercând să-mi ascund iritarea.

Ea oftează teatral și se așază pe canapea, cu telefonul în mână. De când s-a mutat la noi, după ce a rămas văduvă, casa noastră nu mai e a mea. Totul trebuie să fie după regulile ei: cum aranjez farfuriile, cum spăl rufele, ce gătesc. Orice greșeală e taxată cu priviri tăioase sau remarci pasiv-agresive.

— Să știi că ești norocoasă că ai o casă de curățat! Pe vremea mea, nu aveam atâtea condiții. Eu am crescut singură un copil și n-am avut niciodată timp să mă plâng!

Mă mușc de limbă să nu răspund. Nu vreau scandal. Dar în mintea mea urlu: „Nu sunt menajera ta! Sunt nora ta, sunt mama copiilor tăi!”

Seara, când Radu ajunge acasă, îi povestesc printre lacrimi ce s-a întâmplat.

— Iar exagerezi, Irina! Mama doar vrea să te ajute să fii mai organizată. Știi cât ține la curățenie…

Îmi vine să țip. Cum poate fi atât de orb? Dar îl iubesc și nu vreau să stric liniștea familiei. Înghit în sec și mă retrag în camera copiilor. Ei sunt singurul motiv pentru care rezist.

Într-o zi, când mă pregăteam să plec cu copiii în parc, Elena mă oprește:

— Unde te duci? Nu vezi că trebuie dat cu aspiratorul? Și cine gătește pentru Radu? El vine obosit de la muncă!

— Mergem doar o oră… Copiii au nevoie să iasă afară.

— Copiii pot sta și în casă! Eu n-am avut timp de plimbări când era Radu mic. Femeia trebuie să-și vadă de gospodărie!

Simt cum mă sufoc. Îmi iau copiii de mână și ies fără să mai spun nimic. În parc, mă așez pe o bancă și privesc cerul. Mă întreb dacă așa va fi toată viața mea: prinsă între dorințele unei femei care nu mă acceptă și indiferența unui soț care nu mă vede.

Seara, după ce adorm copiii, încerc din nou să vorbesc cu Radu.

— Radu, nu mai pot. Mama ta mă tratează ca pe o slugă. Nu mă simt respectată nici ca soție, nici ca mamă.

El oftează și îmi pune mâna pe umăr.

— Irina, mama a trecut prin multe. E normal să fie mai dificilă uneori. Hai să avem răbdare…

Răbdare… Cât să mai am?

Într-o noapte, îl aud pe Radu vorbind la telefon cu Elena:

— Mamă, Irina e obosită… Poate ar trebui să o lași mai ușor.

— Să nu-ți fie rușine! Eu am făcut totul pentru tine! Dacă nu eram eu, nici nu aveați unde sta! Să-i fie recunoscătoare!

Plâng în tăcere. Mă simt captivă într-o viață care nu-mi mai aparține. Mamele noastre au crescut cu ideea că sacrificiul e virtutea supremă. Dar eu? Eu unde sunt?

Într-o duminică dimineața, când pregăteam micul dejun pentru toți, Elena intră în bucătărie:

— Sora mea vine azi la prânz. Să faci ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere! Și vezi să fie totul perfect!

— Nu pot azi… Am promis copiilor că mergem la teatru.

— Teatru? Ce prostii! Las’ că merg eu cu ei altă dată! Acum ai treabă!

Copiii mă privesc speriați. Îmi strâng pumnii și încerc să-mi păstrez calmul.

— Nu, azi mergem la teatru. Ciorba și plăcinta pot aștepta.

Elena rămâne blocată câteva secunde, apoi începe să țipe:

— Nesimțito! În casa mea faci tu regulile?

— În casa NOASTRĂ! răspund pentru prima dată cu voce tare.

Radu intră speriat în bucătărie.

— Ce se întâmplă aici?

— Soția ta nu vrea să gătească pentru familia mea!

— Familia TA? Dar eu ce sunt? Copiii mei ce sunt?

Radu tace. Pentru prima dată îl văd nesigur.

După acea zi, atmosfera s-a schimbat. Elena a început să mă ignore ostentativ. Radu s-a retras în el însuși. Copiii simt tensiunea și întreabă tot mai des de ce bunica e supărată pe mine.

Într-o seară târzie, după ce toți dormeau, am scris o scrisoare pentru mine însămi:

„Irina, meriți respect. Nu ești menajera nimănui. Ești mamă, soție și femeie.”

Am început să caut un apartament mic unde să ne putem muta doar noi patru. Nu știu dacă voi avea curajul să-i spun lui Radu adevărul până la capăt. Dar știu că nu mai pot trăi așa.

Poate că multe femei din România trec prin asta și tac din rușine sau din frică. Dar oare cât timp mai putem accepta ca sacrificiul nostru să fie considerat normalitate?

Oare câte dintre noi au curajul să spună: „Ajunge!”?