Între două lumi: Povestea unei nurori care încearcă să repare o relație frântă

— Nu-mi vine să cred, Irina! Cum ați putut să plecați în Grecia când eu stau cu igrasia pe pereți? Vocea doamnei Viorica răsuna încă în mintea mea, chiar dacă discuția avusese loc cu trei luni în urmă. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul în mână, uitându-mă la ecranul gol. Nu mai primisem niciun mesaj de la ea de atunci. Nici măcar un „bună dimineața” sau „cum e Mara la școală?”.

Mara, fetița noastră de opt ani, simțea și ea tensiunea. Într-o seară, când am adus vorba despre bunica, a întrebat cu ochii mari: — Mami, de ce nu mai vine bunica la noi? Am înghițit în sec și am încercat să-i explic că uneori oamenii mari se supără, dar nu am avut curajul să-i spun adevărul: că alegerea noastră de a merge în vacanță a fost văzută ca o trădare.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când Viorica a venit la noi cu o listă lungă de reparații: „Trebuie schimbate țevile, zugrăvit tot apartamentul și poate punem și termopane la balcon.” Am ascultat-o cu răbdare, dar știam deja că bugetul nostru era limitat. Soțul meu, Radu, încerca să evite discuția: — Mamă, vedem cum facem, dar și noi avem nevoie să ne mai relaxăm puțin…

— Relaxare? Eu n-am avut concediu de zece ani! a izbucnit ea. M-am simțit mică și vinovată. Știam că nu-i ușor să trăiești singur la etajul patru, într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Dar simțeam și că merităm o pauză. După doi ani grei de pandemie și muncă de acasă, visam la mare și soare.

Am ales vacanța. Am rezervat biletele pe ascuns, sperând că Viorica va înțelege. Dar când a aflat, a venit la noi cu ochii roșii de plâns: — Nu vă pasă deloc de mine! Ați uitat cine v-a crescut copilul când voi erați la serviciu? Am încercat să-i explic că nu avem bani pentru toate, dar fiecare cuvânt părea să o rănească mai tare.

De atunci, liniștea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Radu s-a refugiat în muncă, Mara în desene animate, iar eu… eu am început să mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Seara, când pun capul pe pernă, mă gândesc la copilăria mea la țară, unde bunica era centrul universului nostru. Oare am devenit eu nora aceea egoistă despre care se povestesc bancuri la colțul blocului?

Într-o duminică dimineață, am decis să încerc din nou. Am copt o plăcintă cu mere — preferata Vioricăi — și am mers cu Mara la ea acasă. Ușa s-a deschis încet. Viorica ne-a privit rece:

— Ce vreți?

— Am venit să vă vedem… și v-am adus ceva dulce.

A luat plăcinta fără să zâmbească. Mara s-a agățat de mâna ei: — Bunico, mi-a fost dor de tine!

Viorica a oftat adânc și i-a mângâiat părul. Pentru o clipă, am crezut că totul va fi bine. Dar apoi s-a întors spre mine:

— Irina, tu nu înțelegi… Eu nu vreau plăcinte. Vreau să simt că fac parte din familia voastră.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit ca un copil certat. Am încercat să-i spun că o iubim și că ne pasă, dar ea a dat din mână:

— Să știi că nu banii contează cel mai mult… Dar când văd că preferați să cheltuiți pe voi decât să mă ajutați pe mine… doare.

Am plecat acasă cu inima grea. Radu m-a întrebat cum a fost:

— Nu știu dacă am făcut bine sau rău mergând azi… Parcă orice aș face nu e suficient.

— Las-o să se liniștească, mi-a spus el. Dar eu știam că timpul nu vindecă orice rană.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am calculat bugetul, am renunțat la câteva ieșiri în oraș și i-am propus lui Radu să-i dăm Vioricăi măcar pentru zugrăveală. El a oftat:

— Irina, nu putem trăi mereu pentru alții…

— Dar nici fără ei…

Între timp, Mara a început să deseneze scrisori pentru bunica: „Te iubesc! Vino la noi!” Le-am pus în cutia poștală a Vioricăi. Într-o zi, am găsit una dintre ele pe masa din bucătărie — semn că venise pe furiș cât eram la serviciu.

A trecut vara și toamna s-a lăsat peste București. Relația noastră tot rece era. Într-o seară ploioasă, Radu m-a întrebat:

— Crezi că o să ne ierte vreodată?

Nu știam ce să răspund. Poate că unele răni au nevoie de timp… sau poate de mai mult curaj din partea noastră.

Acum stau la fereastră și mă gândesc: Oare cât valorează liniștea sufletească? Merită sacrificată pentru un concediu sau pentru niște pereți proaspăt vopsiți? Sau poate ar trebui să găsim o cale de mijloc — una în care nimeni nu se simte dat la o parte?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați repara o relație care pare iremediabil frântă?