Între două lumi: Povestea unei nurori care se teme să-și piardă familia

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina palidă a după-amiezii. Pe masă, farfuriile cu sarmale rămăseseră neatinsede când Elena, soacra mea, anunțase că vrea să se recăsătorească.

— Irina, nu e vorba despre tine, mi-a răspuns ea calm, dar cu o tristețe în ochi pe care nu i-o mai văzusem niciodată. E viața mea. Am dreptul la fericire.

M-am uitat la soțul meu, Radu, care stătea între noi ca un arbitru neputincios. Își frământa mâinile și evita privirea mea. Știam că nu vrea să se implice, dar tăcerea lui mă durea mai tare decât orice cuvânt.

Totul începuse cu două săptămâni în urmă, când Elena venise la noi cu o cutie de prăjituri și un zâmbet misterios. Ne-a spus că l-a cunoscut pe Doru la biserică, după slujbă. Un bărbat văduv, cu ochi blânzi și o voce caldă. La început am crezut că e doar o prietenie, dar când a spus că vor să se căsătorească, am simțit cum mi se strânge stomacul.

Nu știu de ce am reacționat așa. Poate pentru că după moartea socrului meu, Elena devenise stâlpul nostru. Era mereu acolo: cu sfaturi, cu mâncare caldă, cu povești despre copilăria lui Radu. O parte din mine se temea că o voi pierde. Că nu va mai fi doar a noastră.

— Dar ce-o să zică lumea? am întrebat-o într-o zi, încercând să-mi ascund panica sub un ton rațional. Nu e normal să te recăsătorești la vârsta asta…

Elena a oftat adânc.

— Lumea va vorbi oricum, Irina. Eu vreau doar să nu mai fiu singură.

A urmat o perioadă tensionată. Radu încerca să mă liniștească, dar eu mă simțeam trădată. Sora lui Radu, Simona, m-a sunat într-o seară:

— Tu chiar nu vezi cât suferă mama? De ce nu poți să fii fericită pentru ea?

— Pentru că nu e corect! am izbucnit. Cum să vină un străin în casa noastră? Cum să-i spun copiilor mei că bunica lor are alt soț?

Simona a tăcut o clipă.

— Poate că nu e corect pentru tine. Dar pentru ea?

M-am simțit rușinată și furioasă în același timp. Începusem să mă cert cu Radu din orice: de la cine duce gunoiul până la cine merge la cumpărături. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu de ce bunica nu mai vine la noi la masă.

Într-o duminică, Elena a venit să-i vadă pe cei mici. Am deschis ușa fără entuziasm.

— Irina, putem vorbi? m-a întrebat ea încet.

Am dat din cap și am intrat în bucătărie.

— Știu că ți-e greu să accepți schimbarea asta. Dar vreau să știi că nu te înlocuiește nimeni. Nici pe tine, nici pe Radu, nici pe copii. Vreau doar să nu mai fiu singură seara, când casa e goală și liniștea doare.

Am simțit cum mi se umezes ochii.

— Mi-e frică… am șoptit. Mi-e frică să nu te pierdem.

Elena mi-a luat mâna peste masă.

— Nu mă pierdeți. Doar mă lăsați să fiu fericită din nou.

În zilele următoare am început să mă gândesc la mama mea. Cum ar fi fost dacă ar fi rămas singură? Dacă ar fi vrut să-și refacă viața? Aș fi judecat-o la fel?

Radu m-a găsit într-o seară plângând pe balcon.

— Irina… Nu vreau să ne certăm din cauza asta. Mama are dreptul la fericire. Și noi avem dreptul să fim o familie, chiar dacă se schimbă ceva.

Am început să-l ascult pe Doru. Era un om simplu, muncitor la CFR, rămas văduv de șapte ani. Vorbea frumos despre soția lui și despre cât de mult îi lipsește compania unui suflet cald. Copiii l-au plăcut imediat; le aducea mereu bomboane și le spunea povești cu trenuri.

Într-o zi am mers cu toții la grătar la marginea orașului. Am râs, am povestit și am simțit pentru prima dată că poate nu e chiar sfârșitul lumii dacă Elena își găsește fericirea lângă altcineva.

Dar nu toată lumea a fost de acord. Unchiul Vasile a făcut scandal la telefon:

— E rușine! Ce-o să zică satul? Sora mea să se mărite iar? La anii ei?

Elena a plâns mult în seara aceea. M-am dus la ea și am îmbrățișat-o fără cuvinte.

Nunta a fost mică, doar cu familia apropiată. Am plâns când am văzut-o pe Elena radiind de fericire lângă Doru. Am plâns pentru că mi-am dat seama cât de egoistă fusesem și cât de mult o iubesc.

Acum suntem din nou o familie — altfel decât înainte, dar poate mai puternici tocmai pentru că am trecut prin toate astea împreună.

Mă întreb uneori: De ce ne e atât de frică de schimbare? Oare câți dintre noi pierdem momente de fericire doar pentru că ne agățăm de trecut?