Între două lumi: Povestea unei soacre captive între iubire și neînțelegere

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau în casa asta cu mama ta! urlă Irina, trântind ușa bucătăriei atât de tare încât farfuriile din dulap au început să vibreze.

Stăteam pe hol, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca și cum ar fi vrut să-mi spargă pieptul. Vlad, fiul meu, se uita la mine cu ochii aceia mari și obosiți, încercând să găsească un echilibru între soția lui și mama care l-a crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid de mașină.

— Mama, te rog… încearcă să nu mai comentezi la fiecare lucru pe care îl face Irina. Ea nu e obișnuită cu stilul nostru.

Am simțit cum mă înroșesc la față. Cum să nu comentez? Când văd că lasă vasele nespălate cu zilele, că nu se ocupă de fetița lor, Mara, decât atunci când îi convine? Când stă cu orele pe telefon și nu răspunde nici măcar la salutul meu?

— Vlad, eu doar încerc să ajut! Nu vezi că Mara plânge mereu după mine? Că nu vrea să stea cu mama ei?

Irina a ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi, dar privirea ei era tăioasă ca lama unui cuțit.

— Pentru că o răsfeți! Pentru că nu mă lași să fiu mamă! Tot timpul te bagi între noi! Nu vezi că mă sufoci?

M-am retras în camera mea, cu sufletul greu. M-am uitat la poza veche de pe noptieră: eu, Vlad copil și soțul meu, Ion. Ce-ar fi făcut el dacă ar fi fost aici? Poate ar fi știut cum să ne împace. Poate n-ar fi ajuns casa noastră un câmp de bătălie.

Seara, când liniștea s-a așternut peste apartamentul nostru mic din cartierul Militari, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei.

— Nu mai suport! Maria mă controlează la fiecare pas. Parcă sunt o servitoare în propria casă. Dacă Vlad nu face ceva, eu plec!

Am simțit un nod în gât. Să plece? Să-mi ia nepoata? Să-l lase pe Vlad singur? Dar dacă eu sunt problema? Dacă prezența mea îi apasă atât de tare încât nu mai pot respira?

A doua zi dimineață am încercat să fiu cât mai discretă. Am pregătit cafeaua și am lăsat-o pe masă fără să spun nimic. Mara a venit alergând la mine, s-a agățat de fusta mea și a început să râdă.

— Bunico, hai să ne jucăm!

Irina a apărut în ușă, obosită și nervoasă.

— Mara, las-o pe bunica! Hai la micul dejun!

Fetița a început să plângă. M-am simțit vinovată că prezența mea provoacă atâta suferință.

După-amiaza am ieșit în parc cu Mara. Am stat pe bancă și am privit-o cum se joacă cu ceilalți copii. O altă bunică s-a așezat lângă mine.

— Greu cu nurorile, nu-i așa? mi-a spus ea zâmbind amar.

Am oftat.

— Parcă nu mai găsim limbaj comun. Parcă suntem din lumi diferite…

— Și eu am trecut prin asta. Dar am învățat să mă dau un pas înapoi. Să-i las să greșească singuri. Să nu mai încerc să controlez totul.

M-am întors acasă cu gândurile răvășite. Seara, când Vlad a venit de la serviciu, l-am chemat în camera mea.

— Vlad, cred că ar trebui să mă mut. Poate Irina are dreptate… poate îi sufoc.

Fiul meu s-a uitat la mine speriat.

— Mama, nu vreau să pleci! Dar nici nu vreau ca Irina să sufere… Nu știu ce să fac!

— Poate e timpul să vă faceți viața voastră. Eu… eu am trăit destul pentru mine. Acum e rândul vostru.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad. La cum am renunțat la visele mele ca el să aibă tot ce-i trebuie. La cum m-am bucurat când mi-a spus că se însoară cu Irina — o fată frumoasă și deșteaptă, dar atât de diferită de mine! La cum am sperat că vom fi o familie unită…

A doua zi am început să-mi strâng lucrurile. Irina m-a privit uimită.

— Ce faci?

— Plec. Vreau să vă las spațiu… poate așa veți fi mai fericiți.

Pentru prima dată am văzut-o pe Irina șovăind.

— Maria… nu vreau să pleci supărată pe mine. Poate… poate am exagerat și eu.

Am zâmbit trist.

— Poate toate am exagerat. Poate niciuna dintre noi nu știe cum să fie mamă și noră în același timp…

Vlad m-a îmbrățișat strâns.

— Te iubesc, mamă! Orice s-ar întâmpla…

Am plecat din casa lor cu inima grea, dar și cu speranța că poate distanța va vindeca rănile. Acum stau singură într-o garsonieră micuță din Drumul Taberei și mă gândesc: oare e vina mea? Oare orice mamă ajunge să fie „soacra cea rea”? Sau pur și simplu nu știm cum să ne iubim fără să ne rănim?

Voi ce credeți? Cum putem găsi echilibrul între a ajuta și a lăsa loc celorlalți să crească?