Între două lumi: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred că iar ai făcut asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre vechi din Pitești. Pe masă, între noi, stătea o cană de ceai rece și o tăcere apăsătoare. Mama mă privea cu ochii ei obosiți, iar Loredana, sora mea mai mică, se uita în podea, jucându-se cu marginea puloverului.

— Ce am făcut, Ilinca? a întrebat mama, încercând să-și păstreze calmul. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— I-ai dat Loredanei bani să-și ia apartament în București. Mie nu mi-ai dat nimic când am vrut să mă mut la Brașov. Ai zis că trebuie să mă descurc singură. De ce? De ce mereu ea primește totul?

Mama a oftat adânc. — Loredana are nevoie de ajutor. Tu ai fost mereu mai puternică, Ilinca. Ai reușit singură. Nu e corect să compari…

M-am ridicat brusc de pe scaun. — Nu e corect pentru mine! Mereu am fost copilul care nu cere, care nu plânge, care nu are nevoie de nimic. Dar și eu am suflet, mamă!

Am ieșit din casă trântind ușa, cu lacrimile șiroind pe obraji. Pe stradă, aerul rece de februarie m-a izbit în față ca o palmă. M-am oprit lângă gardul vechi al casei și am privit spre cerul plumburiu. Nu era prima dată când simțeam că nu contez la fel de mult ca sora mea.

Când eram mici, Loredana era mereu bolnavă. Mama îi făcea ceaiuri speciale, îi aducea jucării noi, iar eu stăteam cuminte în colțul meu, desenând pe foi vechi de matematică. Tata plecase când aveam zece ani și nu s-a mai întors niciodată. Mama a rămas cu două fete și prea multe griji.

Anii au trecut și diferențele dintre noi s-au adâncit. Eu am învățat bine, am intrat la facultate la Brașov și m-am angajat devreme ca să-mi plătesc chiria. Loredana a rămas acasă până la 27 de ani, schimbând joburi și iubiți ca pe șosete. Mama îi gătea mâncărurile preferate și îi spăla hainele, iar eu primeam doar telefoane scurte: „Ești bine? Ai ce-ți trebuie?”

Acum, când am aflat că mama i-a dat Loredanei 20.000 de euro ca să-și cumpere un apartament în București, am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Eu încă plătesc chirie într-o garsonieră mică din Brașov și strâng bani pentru o avans la bancă.

În seara aceea, am primit un mesaj de la Loredana: „Ilinca, nu vreau să ne certăm. Știu că e greu pentru tine, dar mama a vrut doar să mă ajute puțin.”

Am vrut să-i răspund urât, dar m-am abținut. În loc de asta, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Mirela.

— Ilinca, nu ești singura care trece prin asta. Știi câte familii din România fac diferențe între copii? Mereu există unul preferat sau mai „neajutorat”. Dar tu ai dreptul să fii supărată.

— Și ce să fac? Să mă cert cu ele? Să le scot ochii?

— Nu, dar nici să taci nu e soluția. Spune-le ce simți. Dacă nu pentru ele, măcar pentru tine.

Am stat toată noaptea gândindu-mă la vorbele Mirelei. A doua zi m-am dus din nou acasă. Mama era în bucătărie, făcea sarmale pentru Loredana care urma să vină în vizită cu noul ei iubit.

— Mamă, trebuie să vorbim serios.

S-a oprit din tocat varza și m-a privit lung.

— M-am simțit mereu pe locul doi. Știu că Loredana a avut problemele ei, dar și eu am avut nevoie de tine. Niciodată nu m-ai întrebat dacă mi-e greu sau dacă am nevoie de ajutor. Acum chiar simt că nu contez.

Mama a început să plângă încet.

— Ilinca… Nu mi-am dat seama cât te-am rănit. Am crezut că dacă te descurci singură nu ai nevoie de mine… Dar ai dreptate. Am greșit.

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că poate mă vede cu adevărat.

Când a venit Loredana, atmosfera era încă tensionată. A încercat să glumească, dar nimeni nu a râs. La masă, mama a spus:

— Fetele mele, vreau să vă cer iertare dacă v-am făcut să vă simțiți nedreptățite una față de cealaltă. Poate n-am știut să fiu mamă pentru amândouă la fel…

Loredana a lăsat furculița jos.

— Știu că am primit mai mult decât Ilinca… Dar adevărul e că niciodată n-am avut curajul ei. Mereu m-am ascuns după tine, mamă.

Am privit-o surprinsă. Poate că nici ea nu era atât de fericită pe cât credeam eu.

După acea zi lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Relația mea cu mama și Loredana a rămas complicată. Dar am început să vorbim mai deschis despre ce simțim și despre greșelile trecutului.

Uneori mă întreb dacă vreodată voi putea ierta complet această nedreptate sau dacă voi rămâne mereu cu un gol în suflet. Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu suntem destul pentru părinții noștri? Ce ar trebui să facem când dragostea se împarte inegal?