Între două lumi: Povestea unei vinovății tăcute

— Tată! Mama e bolnavă, au dus-o la spital. Am luat-o pe Zoia la bunica! vocea Irinei, fiica mea cea mare, tremura la telefon, iar cuvintele ei mi-au tăiat respirația. Eram la stația de autobuz, cu ochii pierduți în asfaltul ud, când liniștea dimineții a fost sfâșiată de această veste. În jurul meu, lumea părea să-și vadă de drum, dar pentru mine timpul s-a oprit brusc.

— Ce s-a întâmplat? Cum adică la spital? am bâiguit, încercând să-mi adun gândurile. Irina plângea în hohote.

— Nu știu… a leșinat în bucătărie. Am sunat la 112. Au venit repede… Tată, de ce nu ai fost acasă?

Întrebarea ei m-a lovit mai tare decât orice altceva. De ce nu am fost acasă? Pentru că eram mereu prea ocupat. Pentru că munca mea de inginer la fabrica din oraș îmi consuma toate zilele și nopțile. Pentru că, atunci când ajungeam acasă, eram prea obosit ca să mai fiu atent la Ana sau la fete. Pentru că am crezut mereu că „mâine” voi avea timp să fiu soț și tată.

Am alergat spre spital cu inima cât un purice. Pe drum, mi-am amintit ultima discuție cu Ana. Era supărată că nu petrecem timp împreună, că nu o ascult. „Mihai, nu mai știu cine suntem. Parcă trăim ca niște străini”, îmi spusese cu o seară înainte. Eu am ridicat din umeri și am ieșit pe balcon să fumez.

La spital, Irina mă aștepta pe hol, cu ochii roșii și Zoia strâns lipită de ea. Mama mea, bătrână și obosită, încerca să le liniștească.

— Domnul Popescu? a întrebat o asistentă. Am tresărit.

— Da, eu sunt…

— Soția dumneavoastră e stabilă acum. A suferit un atac de panică sever combinat cu epuizare fizică. Aveți voie să intrați câteva minute.

Am intrat în salon cu pași mici. Ana era întinsă pe pat, palidă și slăbită. M-a privit fără reproș, dar ochii ei spuneau totul.

— Mihai…

— Ana, îmi pare rău… Nu am știut… Nu am vrut…

— Nu-i nimic… Dar trebuie să te trezești. Fetele au nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toți anii în care am pus munca pe primul loc, toate momentele ratate — serile când Irina mă aștepta cu carnetul de note sau când Zoia voia doar să-i citesc o poveste — toate mi-au trecut prin fața ochilor ca un film prost.

În zilele următoare, am stat lângă Ana cât am putut. Am dus fetele la școală, am gătit (sau cel puțin am încercat), am făcut curat prin casă. Mama mă ajuta cum putea, dar vedeam în ochii ei o tristețe veche: aceeași pe care o simțise când tata pleca mereu la muncă și o lăsa singură cu mine.

Într-o seară, Irina s-a apropiat timid de mine:

— Tată… crezi că mama se va face bine?

— Da, puiule. Dar trebuie să avem grijă de ea și unii de alții.

— Știi… mi-a fost frică azi-noapte că nu te vei mai întoarce niciodată acasă.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de mult am lipsit din viața lor. Nu doar fizic, ci și sufletește.

Când Ana s-a întors acasă, totul părea schimbat. Fetele erau mai atente cu ea, eu încercam să fiu prezent la fiecare masă, fiecare poveste de seară. Dar rana era acolo — nevăzută, dar adâncă.

Într-o după-amiază ploioasă, Ana mi-a spus:

— Mihai, nu vreau să trăiesc cu frica asta că oricând pot cădea din nou. Avem nevoie de ajutor. Poate ar trebui să mergem la consiliere de familie.

M-am simțit rușinat. În satul nostru mic din Prahova, lumea râde când aude de „psiholog”. Dar Ana avea dreptate. Am acceptat să mergem împreună.

La primele ședințe abia dacă puteam vorbi. Îmi era greu să recunosc cât de mult am greșit. Dar încet-încet am început să înțeleg: nu e vorba doar despre mine sau despre Ana, ci despre noi toți — ca familie.

Într-o zi, la masă, Zoia m-a întrebat:

— Tati, tu o iubești pe mami?

Am zâmbit trist:

— Da, puiule. Mai mult decât orice pe lume.

— Atunci să nu mai pleci așa mult…

Mi-au dat lacrimile. Am promis atunci că voi face tot ce pot să fiu acolo pentru ele.

Viața noastră nu s-a transformat peste noapte într-o poveste perfectă. Avem încă zile grele, certuri mici sau mari. Dar acum știm să vorbim despre ce simțim și să cerem ajutor când avem nevoie.

Uneori mă întreb: dacă nu ar fi fost acea dimineață fatidică, aș fi deschis vreodată ochii? Câte familii ca a noastră trăiesc în aceeași tăcere dureroasă? Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât contează prezența noastră pentru cei dragi?