Între două lumi: Povestea unui fiu prins între bunici
— Nu mai suport, Mihai! Nu pot să cred că ai spus asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îl priveam pe soțul meu cum își strângea pumnii pe lângă corp.
Era o seară de iarnă, cu zăpada lipită de ferestrele apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. În sufragerie, băiețelul nostru, Vlad, se juca liniștit cu un trenuleț de lemn, neatins de furtuna care se abătuse peste noi. Dar eu simțeam că mă sufoc. Tocmai îi spusesem lui Mihai că mama vrea să-l vadă pe Vlad la sfârșit de săptămână, iar el răspunsese sec:
— Dacă nu-i vezi și pe ai mei, atunci nu-l vezi nici pe ai tăi. Ori toți, ori niciunul.
M-am prăbușit pe canapea, cu palmele la tâmple. Nu-mi venea să cred unde ajunsesem. Doi ani ne-am chinuit să avem un copil. Am făcut analize peste analize, am plâns nopți întregi, am ajuns chiar să discutăm despre FIV. Când am rămas însărcinată, am crezut că toate problemele noastre s-au risipit ca fumul. Dar nu. S-au transformat în altceva, ceva mai perfid.
Totul a început la botez. Mama și tata au vrut să fie nași verișorii mei din Ploiești. Socrii au vrut să fie nașa o prietenă de-a lor din liceu. A ieșit un scandal monstru. S-au spus cuvinte grele, s-au aruncat priviri tăioase peste masa cu sarmale și friptură. Am încercat să împac pe toată lumea, dar nu am reușit decât să mă simt vinovată față de toți.
După botez, lucrurile au degenerat. Mama a început să vină tot mai des neanunțată, aducând borcane cu zacuscă și plăcinte calde. Socrul meu, domnul Ilie, făcea glume răutăcioase despre „mâncarea de la țară” și despre „cum se crește un copil în 2023”. Soacra mea, doamna Mariana, îmi dădea mesaje lungi despre cum ar trebui să-l țin pe Vlad mai mult la aer curat și să nu-l las „să stea prea mult cu ai tăi că-l răsfață”.
Mihai a început să devină tot mai irascibil. Îl vedeam cum se închide în el de fiecare dată când mama îi aducea lui Vlad o jucărie nouă sau când tata îl lua în brațe și îi spunea povești din copilăria mea. Într-o zi, l-am surprins spunându-i lui Vlad:
— Să nu-i spui bunicului tău ce ți-am cumpărat noi azi.
Atunci am simțit pentru prima dată frica aceea surdă că fiul meu va fi prins între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.
Într-o duminică, când Vlad avea aproape trei ani, mama a venit la noi cu o pungă mare de portocale și o carte cu povești. Mihai a deschis ușa și i-a spus:
— Îmi pare rău, dar azi nu e o zi bună. Poate altădată.
Mama a rămas cu mâna pe clanță, cu ochii umeziți. Am fugit după ea pe scări:
— Mamă, te rog…
— Lasă, Ana, nu vreau să vă stric liniștea. Dar să știi că doare.
Am plâns toată noaptea aceea. Mihai m-a găsit dimineața în bucătărie, cu capul pe masă.
— Ana, nu mai pot. Ai tăi nu mă respectă. Nu vreau ca Vlad să crească într-un război continuu.
— Dar nici nu poți să-l ții departe de bunicii lui! am izbucnit eu.
— Dacă nu-i vezi și pe ai mei la fel de des ca pe ai tăi, atunci nu-l vezi nici pe ai tăi deloc! a spus el apăsat.
Am început să facem programări ca la dentist: o sâmbătă la părinții mei, una la socri. Totul era calculat la minut: cât stăm, ce mâncăm, ce vorbim. Vlad era tras de mâini în două direcții diferite. Când era la mama, primea pupici și povești cu zâne; când era la soacră-mea, primea sfaturi despre viață și reguli stricte.
Într-o zi, Vlad a întrebat:
— Mami, de ce nu putem merge toți împreună în parc?
Am simțit un nod în gât. Ce să-i spun? Că adulții nu pot lăsa orgoliile deoparte nici măcar pentru el?
Apoi a venit ziua în care Vlad s-a îmbolnăvit grav: febră mare, spitalizare de urgență. Am stat toți trei lângă patul lui din spitalul Grigore Alexandrescu. Mama a venit cu supă caldă și rugăciuni; soacra mea a venit cu vitamine și sfaturi medicale găsite pe internet. S-au privit scurt peste patul lui Vlad și au tăcut.
Atunci am realizat cât de singură mă simt între aceste două lumi care nu se vor împăca niciodată. Când Vlad s-a făcut bine, Mihai mi-a spus:
— Poate ar trebui să ne mutăm la casă, undeva mai departe de toți.
Dar știam că fuga nu rezolvă nimic. Copilul nostru avea nevoie de dragoste, nu de ziduri între bunici.
Acum Vlad are cinci ani și încă tragem la sorți unde petrecem Crăciunul sau Paștele. Încerc să-l protejez cât pot, dar uneori îl văd trist după ce plecăm de la unul sau altul dintre bunici.
Mă întreb adesea: oare ce va rămâne în sufletul lui din toate aceste conflicte? Oare am făcut bine încercând să împac pe toată lumea sau am greșit sacrificând liniștea copilului meu pentru orgoliile adulților?
Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine… Cum ați proceda voi dacă ați fi în locul meu?