Între două lumi: Tatăl meu va fi la nunta mea, orice-ar fi

— Nu vreau să-l văd la nunta ta, Irina! Ai înțeles? vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din Pitești. Mâinile îi tremură pe cana de ceai, iar ochii îi ard de furie și durere. Eu stau în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— E tatăl meu, mamă. Orice-ar fi făcut, tot tatăl meu rămâne. Și vreau să fie acolo când mă mărit, îi răspund încet, dar hotărât. Simt cum inima îmi bate nebunește în piept. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată o discuție atât de grea cu ea.

Mama oftează adânc și se uită pe fereastră, spre ploaia care lovește sticla cu picături grele. — Nu știi nimic despre el, Irina. Nu știi cât am suferit din cauza lui. Nu meriți să-ți strice și ție ziua cea mare.

Îmi mușc buza de jos. Are dreptate într-un fel — nu știu prea multe despre el. Tot ce am avut au fost câteva poze vechi, o scrisoare mototolită și amintiri vagi din copilărie: un bărbat cu ochi blânzi care mă ridica pe umeri în parc, înainte ca totul să se destrame. Părinții mei s-au despărțit când aveam doar doi ani. Mama nu mi-a spus niciodată detalii, doar că „nu s-a putut”.

Ani de zile am crescut cu golul acesta în suflet. La școală, când colegii povesteau despre tații lor, eu inventam povești: că tata e plecat cu serviciul în străinătate sau că e prea ocupat să vină la serbare. Dar adevărul era că nu știam nimic despre el. Mama evita orice discuție pe tema asta.

Totul s-a schimbat când am primit mesajul acela pe Facebook, acum un an: „Sunt Mihai, tatăl tău. Aș vrea să te văd.” Am stat o oră cu telefonul în mână, tremurând. Am răspuns abia după două zile. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din oraș. Era mai bătrân decât mi-l aminteam, cu riduri adânci și părul grizonat, dar zâmbetul îi era același.

— Îmi pare rău că nu am fost acolo pentru tine, Irina, mi-a spus atunci. Am făcut multe greșeli. Dar te-am iubit mereu.

Am plâns atunci ca un copil. Am vorbit ore întregi despre viața mea, despre cum am crescut fără el, despre cât de mult mi-a lipsit. El mi-a povestit despre viața lui după divorț: o altă familie care nu a rezistat, un job pierdut, ani de singurătate și regrete.

De atunci ne-am văzut tot mai des. Încet-încet am început să-l cunosc cu adevărat. Și când Vlad m-a cerut de soție, primul gând a fost că vreau ca tata să mă conducă la altar.

Dar mama nu poate accepta asta. Pentru ea, Mihai e omul care a abandonat-o când avea cea mai mare nevoie de sprijin — după nașterea mea, când depresia postnatală a făcut-o să se simtă singură și pierdută. Tata n-a știut să fie acolo pentru ea sau pentru mine. A plecat fără să privească înapoi.

— Dacă îl aduci la nuntă, eu nu vin! îmi spune mama cu vocea tăioasă.

— Mamă… te rog…

— Nu! Nu pot! Nu pot să-l văd! Nu pot să uit!

Mă prăbușesc pe scaun și-mi îngrop fața în palme. Vlad mă găsește așa când vine acasă.

— Ce s-a întâmplat?

Îi povestesc totul printre suspine. Vlad mă ia în brațe și mă mângâie pe păr.

— E nunta ta, Irina. Trebuie să faci ce simți tu că e bine pentru tine. Dar încearcă să nu rănești pe nimeni mai mult decât e nevoie.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi amintesc toate momentele din copilărie când mi-am dorit să am o familie normală: să mergem împreună la mare, să facem bradul de Crăciun, să râdem la masă toți trei. N-am avut niciodată asta. Acum am șansa să-mi vindec o parte din suflet — dar risc să rănesc cea mai importantă persoană din viața mea: mama.

A doua zi merg la tata. Stăm pe banca din fața blocului lui vechi din Trivale.

— Tată… mama nu vrea să vii la nuntă.

El oftează și-și privește mâinile muncite.

— M-am așteptat la asta… Dar tu ce vrei?

— Vreau să fii acolo… Vreau să mă conduci la altar…

Ochii i se umezesc.

— Atunci voi fi acolo. Chiar dacă va fi greu pentru toți.

Ultimele zile înainte de nuntă sunt un coșmar emoțional. Mama nu-mi vorbește decât strictul necesar. Tata mă sună zilnic să mă întrebe dacă s-a schimbat ceva. Vlad încearcă să mă liniștească, dar îl simt și pe el tensionat.

În ziua nunții, stau în fața oglinzii și-mi privesc rochia albă. Mama intră în cameră fără să bată la ușă.

— Ești frumoasă… îmi spune încet.

O iau de mână.

— Mamă… te rog…

Ea oftează și lacrimile îi curg pe obraji.

— N-o să pot sta lângă el… Dar o să fiu acolo pentru tine…

Când tata intră în cameră, mama iese fără să se uite la el. El îmi zâmbește timid și-mi oferă brațul.

— Ești gata?

— Da…

Mergem împreună spre altar. Simt privirile tuturor asupra noastră — unii curioși, alții judecători sau emoționați. Mama stă într-un colț al bisericii, cu ochii roșii de plâns.

Când spun „da”, simt că ceva s-a vindecat în mine — dar rana dintre părinții mei rămâne deschisă.

Seara târziu, după ce invitații au plecat și sala s-a golit, stau singură pe treptele bisericii și privesc luna printre crengile castanilor.

Oare am făcut bine? Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de familie? Sau suntem condamnați să purtăm mereu rănile trecutului?