Între două mame: Povara alegerii

— Nu pot să cred, Irina! După tot ce am făcut pentru tine, acum stai să ai grijă de mama lui Vlad, nu de mine? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de griji. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și dezamăgire.

Am rămas nemișcată, cu spatele lipit de frigiderul vechi, încercând să-mi adun gândurile. În mintea mea, se derulau imagini din copilărie: tata plecând cu saci de haine, mama plângând în prag, eu ascunsă sub masă, cu genunchii la gură. Aveam doar opt ani atunci, dar am simțit greutatea lumii pe umeri. Tata nu s-a mai uitat niciodată înapoi. A luat tot: mobila, banii, liniștea noastră. Mama a rămas să mă crească singură, muncind la două slujbe, adunând fiecare leu pentru rechizite și haine.

Acum, la treizeci și doi de ani, mă aflam prinsă între două iubiri: cea pentru mama care m-a ținut în viață și cea pentru Vlad, soțul meu, și implicit pentru mama lui, doamna Maria, care zăcea la pat după un accident vascular. Vlad era singur la părinți, iar Maria nu avea pe nimeni altcineva. Când am aflat vestea, am simțit că mi se rupe sufletul. Vlad era copleșit de vinovăție și neputință. — Irina, nu știu ce să fac… Dacă nu mergem noi, cine să aibă grijă de ea?

Am decis să mă mut temporar la soacra mea, la marginea orașului. În fiecare dimineață îi schimbam pansamentele, îi pregăteam ceaiul și îi citeam din revistele vechi pe care le păstra sub pat. Maria îmi strângea mâna și îmi spunea cu voce stinsă: — Ești ca o fiică pentru mine…

Dar mama nu înțelegea. Mă suna zilnic, uneori de mai multe ori pe zi. — Irina, am nevoie de tine! Mă dor picioarele, nu pot să merg la piață singură… De ce nu vii? De ce nu mă ajuți?

Într-o seară, după o zi lungă în care Maria avusese febră și delira, am ajuns acasă la mama. Era întinsă pe canapea, cu televizorul pornit pe știri. — Ai venit, în sfârșit… Poate că dacă eram și eu bolnavă la pat, te-ai fi gândit să mă vizitezi mai des! Am simțit cum mă strânge ceva în piept. — Mamă, nu e vorba că nu vreau… Dar Maria chiar nu are pe nimeni! Tu ai prietenele tale, vecinele… — Nu e același lucru! Eu sunt mama ta! Eu te-am crescut! Cum poți să alegi pe altcineva înaintea mea?

Cuvintele ei m-au lovit ca un bici. Am început să plâng, fără să-mi pot opri lacrimile. — Nu aleg pe nimeni înaintea ta! Dar dacă nu o ajutăm pe Maria, cine o va face? Vlad e la serviciu toată ziua… — Să se descurce! Fiecare cu familia lui! Eu am rămas singură pentru tine! Am renunțat la tot pentru tine!

Am ieșit din casă trântind ușa. Pe drum spre apartamentul Mariei, mi-am amintit de serile în care mama venea acasă târziu, obosită și plânsă, dar tot îmi citea povești ca să adorm liniștită. Mi-am amintit cum m-a învățat să merg pe bicicletă și cum a stat lângă mine când am avut febră mare. Dar mi-am amintit și de privirea pierdută a Mariei, de mâinile ei tremurânde când încerca să bea apă singură.

În zilele următoare, conflictul s-a adâncit. Mama nu-mi mai răspundea la telefon sau îmi vorbea rece, distant. Vlad încerca să mă susțină, dar îl vedeam cât de greu îi era să-și vadă mama atât de neputincioasă. — Irina, dacă vrei să te întorci la mama ta câteva zile, mă descurc eu aici… Dar știam că nu se va descurca. Avea nevoie de mine la fel de mult ca și mama mea.

Într-o duminică dimineață, am decis să le aduc împreună. Le-am invitat pe amândouă la noi acasă. Mama a venit cu o față posomorâtă, Maria era palidă și slăbită. Am pregătit o supă caldă și am încercat să destind atmosfera. Dar tensiunea plutea în aer.

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, Irina… a spus Maria încet. — Știu că mama ta are nevoie de tine.
— Nu e vorba de povară! a izbucnit mama mea. Dar nu pot să accept că fiica mea alege să stea cu altcineva când eu sunt singură!

Am izbucnit: — Nu pot să mă împart în două! Vreau să vă ajut pe amândouă, dar nu pot fi în două locuri în același timp! De ce trebuie mereu să aleg? De ce nu putem fi o familie?

Liniștea s-a așternut între noi. Mama s-a ridicat încet și a plecat fără să spună nimic. Maria a început să plângă în tăcere.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai domolit. Maria și-a revenit parțial și a putut merge din nou prin casă. Mama a început să accepte ajutorul vecinelor și al unei asistente sociale. Relația noastră s-a schimbat însă pentru totdeauna. Încerc să le fiu alături amândurora, dar simt că o parte din mine s-a rupt pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim? Și cine decide cui trebuie să-i fim loiali atunci când dragostea ne trage în direcții opuse?