Între două mame: Povestea unei alegeri dureroase

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici și să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul mesei de duminică. Farfuriile au rămas suspendate în aer, iar privirile tuturor s-au întors spre mine. Soacra mea, doamna Mariana, a oftat teatral și a dat ochii peste cap, în timp ce Vlad, soțul meu, a rămas cu privirea în farfurie, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Ce ai pățit iar, Ilinca? Nu poți niciodată să lași lucrurile să fie liniștite? a spus Mariana, cu vocea ei ascuțită care mereu mi-a dat fiori pe șira spinării.

— Nu e vorba de liniște, e vorba de respect! am răspuns, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Nu mai suport să fiu tratată ca o musafiră în propria mea casă!

Mama lui Vlad a râs scurt, apoi s-a ridicat și a început să strângă masa, bombănind: — Dacă nu-ți convine, draga mea, ușa e deschisă. Vlad nu zice nimic pentru că știe că exagerezi.

M-am uitat la el, sperând să mă apere. Dar el a rămas tăcut, cu umerii lăsați. În acel moment am simțit că nu mai am aer. M-am ridicat brusc de la masă și am fugit în dormitor. Am început să-mi arunc hainele în valiză cu mișcări haotice. Vlad a intrat după mine.

— Ilinca, hai să nu facem o scenă… Mama doar vrea să ajute.

— Să ajute? Să mă controleze! Să decidă ea ce mâncăm, cum aranjăm mobila, chiar și când facem copii! Nu mai pot! Dacă tu nu vezi problema asta, atunci eu plec!

Nu a încercat să mă oprească. Nici măcar nu m-a privit în ochi. Am ieșit pe ușă cu valiza în mână, simțind cum mi se rupe sufletul. Am luat primul tren spre Ploiești, unde locuia mama mea. Pe drum, am plâns în hohote, încercând să-mi dau seama când am ajuns să fiu atât de nefericită.

Mama m-a primit cu brațele deschise, de parcă nu aș fi lipsit niciodată. — Draga mea, știam eu că într-o zi o să ai nevoie de liniște. Hai, intră și povestește-mi tot.

În primele zile acasă la mama am dormit mult și am plâns și mai mult. Îmi era rușine că nu am reușit să-mi salvez căsnicia. Îmi era frică de ce va spune lumea. Dar cel mai tare mă durea faptul că Vlad nu m-a sunat nici măcar o dată.

Mama încerca să mă încurajeze: — Ilinca, tu ai dreptul la fericire. Nu trebuie să trăiești după regulile altora. Dar eu simțeam că sunt prinsă între două lumi: una în care eram „soția lui Vlad” și trebuia să accept totul de dragul familiei și alta în care eram „fata mamei”, liberă dar singură.

Zilele treceau greu. Prietenele mă sunau și mă întrebau ce s-a întâmplat. Unele îmi spuneau să mă întorc la Vlad — „că doar așa e la început”, „soacrele sunt toate la fel”. Altele mă felicitau că am avut curajul să plec. Eu nu știam ce vreau.

Într-o seară, mama a venit la mine cu o cană de ceai și s-a așezat pe marginea patului:

— Ilinca, știi că te iubesc orice ai decide. Dar trebuie să te gândești: vrei să fii fericită sau vrei doar să nu superi pe nimeni?

Cuvintele ei m-au lovit ca un trăsnet. Mi-am dat seama că toată viața mea am încercat să-i mulțumesc pe ceilalți: pe tata când eram mică, pe profesori la școală, pe Vlad și pe mama lui după ce m-am măritat. Dar eu? Eu unde eram?

În următoarele zile am început să ies din casă. M-am întâlnit cu vechi prietene din liceu, am mers la un curs de pictură la Casa de Cultură și am început să scriu într-un jurnal. Pentru prima dată după mult timp simțeam că respir.

Vlad mi-a trimis un mesaj după aproape o lună: „Putem vorbi?”

Am stat mult pe gânduri înainte să-i răspund. Într-un final ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Era palid și obosit.

— Ilinca… îmi pare rău pentru tot. Mama… știi cum e ea. Dar și eu sunt prins între două focuri.

— Vlad, eu nu vreau să alegi între mine și mama ta. Vreau doar să fim respectați amândoi. Să avem casa noastră, regulile noastre.

A dat din cap încet:

— Nu cred că pot schimba ceva… Mama nu va accepta niciodată.

Atunci am știut că nu mai avem nicio șansă. Am plecat din cafenea cu inima grea dar cu sufletul puțin mai liber.

Acum stau în camera copilăriei mele și încerc să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată. Uneori mă simt vinovată că am renunțat la căsnicie atât de ușor. Alteori mă simt puternică pentru că am avut curajul să plec.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc ca mine, între două lumi? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?