Între dragoste de mamă și adevărul crud: Povestea Mariei

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot, înțelegi? Ana stătea în pragul ușii, udă leoarcă, cu fetița ei de trei ani în brațe. Ochii îi erau umflați de plâns, iar vocea îi tremura. Am simțit cum mi se strânge inima. De când s-a măritat cu Radu, viața ei s-a transformat într-un șir nesfârșit de griji și dezamăgiri.

— Intră, draga mea, i-am spus încercând să-mi ascund furia. Am luat-o pe micuța Ilinca din brațele ei și am dus-o în sufragerie. Ana s-a așezat pe canapea, cu palmele strânse în poală.

— Mamă, nu mai am bani nici de lapte pentru Ilinca. Radu… Radu zice că o să găsească ceva de muncă, dar de luni de zile tot aștept. El vine acasă cu câte o sută de lei din când în când, dar restul timpului stă la bar cu băieții. Eu muncesc la supermarket și abia ne descurcăm.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Îl știam pe Radu din liceu — băiat bun la vorbă, dar fără ambiție. Când Ana mi-a spus că vrea să se mărite cu el, am încercat să o avertizez. Dar nu m-a ascultat.

— Ana, nu pot să te văd așa. Dar nici nu pot să-l mai susțin pe Radu. Dacă vrei ajutorul meu, trebuie să-l lași. Nu mai pot să-i fiu complice.

Ana a ridicat privirea spre mine, șocată.

— Mamă! Cum poți să-mi ceri asta? E tatăl Ilincăi! Nu pot să-l las pe drumuri…

— Dar tu? Tu și Ilinca? Pe voi cine vă apără? El nu e tată dacă nu-și asumă nimic! Eu te ajut, dar numai dacă iei o decizie pentru tine și copilul tău.

A izbucnit în plâns. M-am dus lângă ea și am luat-o în brațe. Mi-am amintit de vremurile când era mică și venea la mine cu genunchii juliți. Acum rănile erau mult mai adânci.

— Știi cât mă doare să-ți spun asta? Dar nu vreau să te văd cum te pierzi lângă un om care nu te respectă.

A doua zi dimineață, Ana s-a întors acasă la Radu. Trei zile nu mi-a răspuns la telefon. M-am frământat toată noaptea, întrebându-mă dacă am făcut bine sau rău. Soțul meu, Doru, m-a certat:

— Maria, ai împins-o prea tare! Poate avea nevoie doar de sprijin, nu de un ultimatum.

— Doru, nu vezi că se stinge pe zi ce trece? Dacă nu ia o decizie acum, va rămâne toată viața prizonieră!

În a patra zi, Ana a venit din nou. Era palidă și obosită.

— Mamă… Am vorbit cu Radu. I-am spus că dacă nu-și găsește un job stabil până la sfârșitul lunii, plec cu Ilinca la tine.

Am simțit o ușurare amară. Nu era ceea ce voiam — voiam ca ea să fie fericită, nu să fie pusă la zid de propriile alegeri.

Au trecut două săptămâni. Într-o seară târzie, Ana m-a sunat plângând:

— Mamă… Radu a venit beat acasă și a început să țipe la mine că îl presez prea mult. Ilinca s-a speriat și a început să plângă. Nu mai pot! Vin la tine.

În acea noapte am stat trează lângă patul Anei, ascultând-o cum oftează în somn. Ilinca dormea liniștită lângă ea. M-am uitat la ele și mi-am promis că orice ar fi, nu le voi mai lăsa singure.

A doua zi dimineață, Radu a venit la ușă. Era neras și avea ochii roșii.

— Maria… Vreau să vorbesc cu Ana.

— Nu ai ce vorbi aici. Până nu demonstrezi că poți fi un tată și un soț responsabil, nu ai ce căuta.

A plecat fără să spună nimic. În zilele următoare a încercat să o convingă pe Ana să se întoarcă acasă. I-a promis că se schimbă, că va găsi un job serios. Ana era sfâșiată între speranță și teamă.

— Mamă… dacă se schimbă? Dacă chiar vrea să fie alt om?

— Oamenii se schimbă greu, Ana. Și numai dacă vor cu adevărat. Tu trebuie să te gândești la tine și la Ilinca.

Au trecut luni de zile. Ana și Ilinca au rămas la noi. Încet-încet, Ana și-a găsit un job mai bun și a început să-și recapete încrederea în sine. Radu a venit de câteva ori să-și vadă fata, dar nu s-a ținut niciodată de promisiuni.

Într-o seară liniștită de toamnă, Ana mi-a spus:

— Mamă… îți mulțumesc că m-ai forțat să văd adevărul. A fost greu, dar acum simt că pot respira din nou.

M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi și am știut că am făcut ce trebuia — chiar dacă mi-a rupt inima.

Uneori mă întreb: oare câte mame sunt nevoite să-și împingă fiicele spre suferință ca să le salveze? Unde e limita dintre dragoste și adevăr? Voi ce ați fi făcut în locul meu?