Între dragoste și limite: Povestea unei mame care trebuie să aleagă

— Mamă, te rog… Nu mai avem unde să mergem, vocea Evei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de ora zece seara, iar în blocul nostru vechi din Ploiești liniștea era spartă doar de sunetul ploii care bătea în geam. M-am ridicat de pe canapea, cu telefonul strâns în palmă, încercând să-mi adun gândurile.

— Ewa, știi că te iubesc. Pe tine și pe Arianka. Dar… Krzysztof? Nu pot, nu mai pot, am spus-o aproape șoptit, cu vocea răgușită de emoție.

La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea. Știam că o doare. Știam că mă urăște pentru asta. Dar nu mai puteam. De când s-au mutat prima dată la mine, acum doi ani, casa mea nu mai era a mea. Krzysztof era mereu nemulțumit: ba că nu e destul de curat, ba că nu gătesc cum îi place lui, ba că televizorul e prea tare sau prea încet. Îmi vorbea urât, mă făcea să mă simt ca o chiriașă în propria casă.

— Mamă, nu pot să-l las pe drumuri! E tatăl Ariankăi! a izbucnit Ewa.

Am simțit cum îmi tremură genunchii. Mi-am amintit de serile în care Arianka venea la mine plângând, spunând că „tati țipă iar”. Mi-am amintit cum Ewa venea la bucătărie cu ochii roșii și încerca să ascundă urmele lacrimilor. Și mi-am amintit de promisiunea pe care mi-am făcut-o: că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să-mi transforme casa într-un câmp de luptă.

— Ewa, dacă vrei tu și Arianka să veniți, vă primesc cu brațele deschise. Dar pe el… nu pot. Nu mai pot.

A urmat o pauză lungă. Am auzit doar respirația grea a Evei și ploaia care lovea tot mai tare geamul.

— Deci mă pui să aleg între tine și soțul meu? a spus ea, cu vocea spartă.

— Nu te pun să alegi. Îți spun doar ce pot eu să fac. Și ce nu mai pot.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Ewa: cum am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit, cum am muncit două joburi ca să aibă tot ce-i trebuie, cum am renunțat la visele mele pentru ca ea să-și urmeze ale ei. Și acum eram pusă la zid pentru că voiam puțină liniște?

A doua zi dimineață, Ewa a venit cu Arianka la ușă. Aveau două valize mici și ochii umflați de plâns. Krzysztof nu era cu ele.

— A plecat la frate-său, a spus Ewa scurt, fără să mă privească.

Arianka s-a agățat de gâtul meu și a început să plângă:

— Bunico, aici e liniște… Pot să dorm cu tine?

Am strâns-o tare la piept și i-am șoptit că totul va fi bine. Dar știam că nu va fi atât de simplu.

În zilele care au urmat, Ewa era tot mai retrasă. Stătea ore întregi cu ochii în gol sau vorbea la telefon în șoaptă cu Krzysztof. Seara, când credea că nu o aud, plângea în pernă. Arianka însă părea mai liniștită ca niciodată: se juca prin casă, desena fluturi pe pereții camerei mele și mă întreba dacă poate rămâne „pentru totdeauna”.

Într-o seară, când pregăteam cina, Ewa a izbucnit:

— Tu nu înțelegi! Dacă nu-l primesc și pe el, o să divorțeze! O să rămân singură cu un copil! Cum poți tu să-mi faci asta?

Am lăsat lingura jos și m-am uitat la ea:

— Ewa, eu nu-ți vreau răul. Dar nici nu pot să mă distrug pe mine pentru liniștea lui Krzysztof. Tu ai văzut cum se poartă cu mine! Ai văzut cum țipă la Arianka! Crezi că asta e familie?

A început să plângă și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu mâncarea neterminată și inima frântă.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Krzysztof suna mereu; uneori venea la ușă și bătea insistent. Odată chiar a început să țipe pe scară:

— Maria! Deschide! Ce fel de mamă ești tu?

Vecinii au început să șușotească pe scară. M-am simțit rușinată, dar și furioasă: oare nimeni nu vede cât rău face acest om? De ce trebuie eu să fiu cea care cedează mereu?

Într-o dimineață, Arianka a venit la mine cu un desen:

— Bunico, uite! Noi trei: tu, mami și eu! Tati e departe… dar aici e cald.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce vină are un copil să trăiască între două lumi? Seara aceea am stat mult timp cu Ewa la masă. Am vorbit despre trecutul nostru, despre greșelile mele ca mamă, despre fricile ei ca femeie și mamă tânără.

— Poate că am greșit mult… Poate că n-am știut să-ți arăt cât te iubesc fără să te sufoc… Dar acum trebuie să aleg: ori liniștea noastră, ori haosul lui Krzysztof.

Ewa a oftat adânc:

— Nu știu dacă pot fără el… Dar nici nu vreau ca Arianka să crească într-o casă unde toată lumea țipă.

Au trecut luni de atunci. Krzysztof a încercat să se întoarcă de câteva ori, dar Ewa a rămas fermă: „Nu până nu se schimbă”. Eu am rămas stâlpul lor — uneori obosit, alteori furios pe lume și pe mine însămi. Dar Arianka râde din nou și casa mea e din nou acasă.

Mă întreb adesea: oare sunt o mamă rea pentru că am pus limite? Sau tocmai asta înseamnă dragostea adevărată — să știi când să spui „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?