Între Dragoste și Loialitate: De ce am ales-o pe nepoata mea în locul fiului meu

— Nu pot să cred, mamă! Cum să-i lași totul Ilincăi? Eu sunt fiul tău! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de timp și fum de țigară. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de furie și neputință. Mă uitam la el, la băiatul meu, și nu-l mai recunoșteam. În fața mea nu mai era copilul cu ochi mari și visători, ci un bărbat frânt, ros de ani de dependență și promisiuni încălcate.

Îmi amintesc prima dată când am simțit că-l pierd. Avea douăzeci și unu de ani și venise acasă cu ochii roșii, cu hainele murdare și cu o minciună pe buze. „Am lucrat până târziu, mamă”, mi-a spus atunci, dar eu știam. Începuse să umble cu băieți răi din cartier, să dispară nopți întregi. Am încercat să-l aduc înapoi, să-l țin aproape, dar cu fiecare an se îndepărta tot mai mult.

— Radu, nu e vorba doar despre tine. Ilinca are nevoie de un început. Tu… tu ai avut șansele tale, i-am spus încet, cu vocea stinsă.

A izbucnit în râs amar. — Șanse? Ce șanse? Să mă uit cum tata moare și tu te prefaci că totul e bine? Să mă zbat în datorii pentru că nu pot găsi un loc de muncă decent?

Mi-am mușcat buza. Poate că avea dreptate. Poate că am greșit când am tăcut, când am ascuns adevărul despre tatăl lui, despre boala care l-a măcinat pe Ion ani la rând. Dar ce puteam face? Eram singură, cu doi copii și o pensie mizerabilă. Am făcut tot ce-am putut.

Ilinca stătea în prag, cu ochii mari și umezi. Avea doar douăzeci de ani, dar viața o maturizase prea devreme. Mama ei plecase în Italia când era mică, iar Radu… Radu nu fusese niciodată un tată adevărat pentru ea. Eu am crescut-o, eu i-am șters lacrimile când venea plângând de la școală pentru că nu avea haine noi sau bani de excursii.

— Tata, nu vreau nimic dacă asta te rănește, a șoptit ea, dar vocea îi tremura. — Bunica a făcut ce a crezut că e mai bine.

Radu s-a întors spre ea cu o privire tăioasă. — Tu nu înțelegi nimic! Tot timpul ai fost favorita ei! Mereu ți-a dat totul!

M-am ridicat încet de pe scaun. Simțeam cum mă apasă aerul în piept, cum fiecare cuvânt al lui Radu mă taie ca un cuțit. — Nu e vorba despre favoritisme, Radu. E vorba despre viitor. Tu ai nevoie de ajutor, nu de o casă pe care s-o vinzi ca să-ți plătești datoriile la păcănele.

A izbucnit din nou: — Nu știi nimic despre mine! Nu știi cât am suferit!

— Ba da, știu… Am suferit împreună cu tine. Dar trebuie să aleg ce e mai bine pentru Ilinca. Ea încă mai are o șansă la o viață normală.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. M-am gândit la toate nopțile în care l-am așteptat pe Radu să vină acasă, la toate rugăciunile spuse în șoaptă pentru el. La toate datoriile plătite pe ascuns ca să nu ajungem de râsul satului. La toate minciunile spuse vecinilor: „E plecat la muncă în Germania”, când de fapt era internat la dezintoxicare.

Ilinca s-a apropiat de mine și m-a luat de mână. — Bunico, nu vreau să te văd plângând din cauza mea…

Am strâns-o tare la piept. — Nu tu ești vinovată, draga mea. Nici măcar Radu nu e vinovat… Viața ne-a pus pe toți la încercare.

Radu a ieșit trântind ușa. L-am auzit cum lovește cu piciorul în gardul vechi din curte. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Ilinca m-a ținut strâns, fără să spună nimic.

În zilele care au urmat, satul a început să vorbească. „Ai auzit? Maria i-a lăsat casa nepoatei, nu fiului!” „Săraca femeie… Dar cine știe ce-o fi pățit cu băiatul ei.” M-am simțit judecată, izolată, ca și cum toată lumea ar fi știut mai bine decât mine ce trebuia să fac.

Seara, când rămâneam singură în patul mare și rece, mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă. Îmi aminteam chipul lui Radu când era mic: cum venea alergând spre mine cu flori de câmp în mână sau cum adormea lângă mine când avea febră. Unde greșisem? De ce nu reușisem să-l salvez?

Într-o zi, Radu s-a întors acasă. Era slab, tras la față și avea ochii goi.

— Mamă… am nevoie de ajutor.

L-am privit lung. — Te ajut dacă vrei să te tratezi. Dacă vrei să lupți pentru tine.

A dat din cap încet. — Nu știu dacă mai pot…

— Întotdeauna poți, Radu. Dar trebuie să vrei tu.

A izbucnit în plâns ca un copil mic și m-a strâns tare în brațe. Atunci am simțit că poate mai există speranță.

Au trecut luni de zile până când lucrurile au început să se schimbe puțin câte puțin. Radu mergea la consiliere, Ilinca își găsise un loc de muncă la oraș și venea acasă doar în weekenduri. Casa era mai goală ca niciodată, dar liniștea era altfel: nu mai era apăsătoare, ci plină de speranță timidă.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine alegând-o pe Ilinca în locul lui Radu. Poate că am fost nedreaptă ca mamă, dar am vrut să rup lanțul durerii care ne-a urmărit generații întregi.

Mă uit la poza familiei noastre din tinerețe și mă întreb: oare cât de mult poate o mamă să iubească fără să se piardă pe sine? Ce ați fi făcut voi în locul meu?