Între Dragoste și Nepăsare: Povestea Unei Mame Românce

— Nu mai țipa la mine, mamă! strigă Ioana, cu ochii în lacrimi, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Ploiești. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar vocea îi era spartă de disperare. Rareș, fratele ei mai mic cu doi ani, stătea la masă și-și privea surioara cu un amestec de milă și superioritate. Eu, Viorica, stăteam în picioare, cu mâinile în șolduri, simțind cum sângele îmi fierbe.

— Dacă ai fi fost și tu ca Rareș, n-ar fi trebuit să țip! i-am răspuns, fără să-mi dau seama cât de tare o rănesc. Rareș era mereu ordonat, ascultător, aducea note bune acasă și nu-mi răspundea niciodată. Ioana era opusul: visătoare, încăpățânată, mereu cu capul în nori și cu replici tăioase. De mică nu m-am putut apropia de ea. Poate pentru că îmi amintea prea mult de mine însămi la vârsta ei — și eu am fost o rebelă, dar mama nu m-a iertat niciodată pentru asta.

Soțul meu, Doru, era mai mult absent. Lucra la combinat și venea acasă doar seara târziu, obosit și tăcut. Când încercam să-i spun că Ioana mă scoate din sărite, ridica din umeri:

— Las-o, Viorico, e fată… O să-i treacă.

Dar nu-i trecea. Anii au trecut, iar eu am continuat să-l ridic pe Rareș în slăvi și să o critic pe Ioana pentru orice: hainele prea largi, notele mediocre, prietenii „ciudați”, visurile ei de a deveni pictoriță. Când a venit cu primul desen acasă, l-am aruncat pe masa din bucătărie:

— Cu asta vrei tu să-ți câștigi pâinea? Să nu te aștepți să te țin eu la facultate pentru prostii!

Rareș a intrat la Politehnică din prima. I-am făcut petrecere mare, am chemat rudele și vecinii. Ioana a plecat la București cu un rucsac vechi și două sute de lei strânși din meditații date copiilor vecinilor. Nu m-am dus să o conduc la gară. Nici nu mi-a păsat dacă are unde sta sau ce va mânca.

Au trecut ani. Rareș a rămas acasă, s-a angajat la o firmă de construcții și s-a însurat cu o fată liniștită, Irina. Ioana a dispărut din peisaj; primeam doar câte un mesaj sec de Crăciun sau Paște. O dată mi-a trimis o poză cu un tablou expus într-o galerie. Nici măcar nu m-am uitat bine la ea.

Într-o zi, Doru a făcut infarct la serviciu. L-am pierdut într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Rareș a venit acasă cu Irina și copiii lor; casa s-a umplut de lume la parastas. Ioana a venit ultima, îmbrăcată simplu, cu părul prins la spate și ochii roșii de plâns. S-a apropiat de mine timid:

— Mamă… îmi pare rău.

Am simțit un nod în gât, dar nu am putut să o îmbrățișez. Am dat din cap scurt și am plecat spre bucătărie.

După înmormântare, Rareș a început să vină tot mai rar pe la mine. Avea serviciu, copii mici, rate la bancă. Irina nu mă suporta; spunea că sunt prea critică și că îi răsfăț copiii prea mult. Într-o zi mi-a spus direct:

— Mamă Viorica, poate ar fi mai bine să vă mutați la țară la sora dumneavoastră. Noi avem nevoie de spațiu.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Rareș nu a zis nimic; doar s-a uitat în pământ.

Singură în apartamentul gol, am început să mă gândesc la Ioana. Am căutat numărul ei printre vechile mesaje și am sunat-o tremurând:

— Ioana… mamă… poți să vii pe la mine?

A venit după două zile. A intrat încet în casă și s-a uitat lung la mine.

— Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns:

— Iartă-mă… Am greșit față de tine toată viața. Nu știu cum să repar…

Ioana s-a apropiat și m-a luat în brațe pentru prima dată după mulți ani.

— Mamă… eu te-am iertat demult. Dar nu pot să uit.

Am stat mult timp așa, fără cuvinte. În sufletul meu s-a făcut liniște pentru prima dată după ani întregi de zbucium.

Acum Ioana vine des pe la mine. Îmi povestește despre expozițiile ei, despre prietenii ei artiști și despre cât de greu i-a fost singură în București. Uneori mă uit la ea și mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi știut să o iubesc altfel.

Mă uit la tablourile ei colorate care-mi luminează pereții goi și mă întreb: oare câți părinți își dau seama prea târziu că dragostea nu se împarte după merite? Oare câți copii rămân cu sufletul gol din cauza nepăsării noastre?