Între dragostea de mamă și căsnicia mea: O seară care a schimbat totul

— Ce-ai făcut, Vlad? Ai înnebunit? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate ale Mariei. Mama stătea în prag, cu geanta strânsă la piept, privindu-ne ca un animal hăituit. Simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu așa trebuia să fie. Nu așa mi-am imaginat momentul în care mama avea să-și cunoască nepoata.

Totul a început cu un telefon scurt, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. — Vlad, nu mă mai iubești? De ce nu mă lași să o văd pe Maria? vocea mamei era stinsă, dar încăpățânată. De fiecare dată când încercam să-i explic că Ioana nu era pregătită pentru vizite, că vrem să ne găsim ritmul ca familie tânără, mama începea să plângă. — Eu am crescut singură cu tine, Vlad! Eu n-am avut ajutor! Tu mă ții la ușă ca pe o străină!

Nu am avut curajul să-i spun Ioanei despre presiunea asta. Între noi, subiectul „mama” era mereu un câmp minat. Ioana nu-i ierta mamei mele felul în care mă controla, nici privirile tăioase la nuntă, nici criticile subtile despre cum ține copilul în brațe. — Nu vreau să vină aici, Vlad! Nu încă! — mi-a spus clar, cu o lună înainte. — Nu vreau să mă simt judecată în propria casă.

Dar într-o zi, când Ioana a ieșit la cumpărături cu Maria, am cedat. Am sunat-o pe mama și i-am spus să vină pentru o oră. — Să nu spui nimănui! — am șoptit la telefon, ca un adolescent prins cu minciuna.

Când a ajuns, mama a intrat încet, cu ochii umezi. S-a uitat la pătuțul Mariei, la pozele de pe frigider, la jucăriile colorate. — Ești fericit aici? — m-a întrebat încet. Am dat din cap, dar nu eram sigur nici eu.

Nici nu apucase mama să se așeze bine pe canapea că s-a auzit cheia în ușă. Ioana a intrat cu Maria în brațe și s-a oprit ca lovită de trăsnet. — Ce caută ea aici? — a întrebat, glasul tremurând între furie și trădare.

— Vlad m-a chemat… — a încercat mama să explice, dar Ioana deja ridicase tonul:
— Ai mințit! Mi-ai promis că nu faci nimic pe la spatele meu!

Maria a început să plângă. Mama s-a ridicat brusc, încercând să o liniștească, dar Ioana a tras copilul spre ea ca și cum ar fi vrut să o apere de un pericol nevăzut.

— Ieșiți amândoi! — a spus Ioana printre dinți. — Vlad, dacă nu poți pune limite cu mama ta, atunci poate ar trebui să te întorci la ea!

Am simțit cum tot ce construisem se prăbușea peste mine: loialitatea față de mama care mă crescuse singură și promisiunea făcută soției mele că vom fi o familie unită. Am ieșit pe balcon cu mama după mine. Ea plângea în hohote:

— Nu te mai recunosc, Vlad! Cum poți să alegi între mine și ea? Eu sunt mama ta!

— Mamă, te rog… Nu vreau să aleg! Vreau doar să fie bine pentru toți…

— Pentru toți? Dar pentru mine când e bine?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Ioana nu mi-a mai vorbit două zile. Mama nu a mai sunat decât după o săptămână, doar ca să-mi spună că e bolnavă de supărare.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri grele. Maria simțea tensiunea și plângea mai des. Eu mergeam la serviciu ca un robot și mă întorceam acasă fără chef de nimic.

Într-o seară, Ioana a spart tăcerea:
— Vlad, eu nu pot trăi așa. Dacă tu nu poți pune limite cu mama ta, eu nu pot fi fericită aici.

Am încercat să-i explic cât de greu îmi e să-mi rănesc mama. Cât de vinovat mă simt că nu pot fi fiul perfect și soțul perfect în același timp.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? — m-a întrebat Ioana cu ochii în lacrimi.

Nu am știut ce să răspund. M-am simțit prins între două lumi care se resping reciproc.

Mama m-a sunat din nou peste câteva zile:
— Vlad, eu nu mai pot trăi fără tine și fără nepoata mea! Dacă tu nu vii la mine, eu n-am pentru ce să mai trăiesc!

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea vinovăției. Am început să lipsesc mai mult de acasă, găsind scuze la serviciu doar ca să evit conflictele.

Într-o duminică dimineață, Ioana mi-a pus valiza în fața ușii:
— Vlad, du-te la mama ta dacă asta vrei! Eu nu mai pot lupta singură cu fantomele trecutului tău!

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am stat la mama câteva zile, dar nici acolo nu era liniște: reproșuri vechi, certuri despre copilărie și despre cât am greșit față de ea.

M-am întors acasă după o săptămână. Maria m-a privit cu ochii mari și speriați. Ioana era rece ca gheața.

— Vlad, trebuie să alegi: ori familia noastră, ori relația bolnavă cu mama ta!

Am ales să merg la terapie singur. Am început să scriu scrisori către mama pe care nu le-am trimis niciodată. Am vorbit cu Ioana despre limite și despre cât de greu e pentru mine să rup cordonul ombilical.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să împac cele două lumi din viața mea. Dar știu că nu pot trăi mereu între două focuri.

Oare chiar trebuie să alegem mereu între părinții noștri și familia pe care ne-o construim? Sau există o cale prin care putem iubi fără să distrugem totul în jur?