Între durere și speranță: Povestea Anei Dumitrescu din sala de nașteri
— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Ana! a țipat mama la telefon, vocea ei răsunând în liniștea rece a salonului de spital. — Cum ai putut să faci asta fără să ne spui nimic?
M-am strâns pe marginea patului, cu mâinile încleștate pe cearșaful alb, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Contracțiile veneau una după alta, ca niște valuri care mă izbeau fără milă. În jurul meu, asistentele alergau dintr-un salon în altul, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.
— Mamă, nu am vrut să te supăr… am șoptit, dar ea deja închisese. Mă durea mai tare decât orice durere fizică faptul că nu era lângă mine. Tata nu mai vorbea cu mine de luni bune, de când aflase că sunt însărcinată și că tatăl copilului nu voia să audă de noi. „O să-ți distrugi viața!”, mi-a spus atunci, trântind ușa în urma lui.
Am rămas doar eu și burtica mea care se mișca spasmodic sub halatul de spital. În mintea mea se derulau toate certurile din ultimele luni: mama plângând la bucătărie, tata urlând că l-am făcut de rușine, sora mea, Ioana, care încerca să mă apere dar sfârșea mereu prin a-mi spune că nu sunt pregătită să fiu mamă.
— Ana, trebuie să fii tare! mi-am spus în gând. Pentru el… pentru băiețelul meu.
O asistentă tânără, cu ochii obosiți și părul prins într-un coc neglijent, a intrat grăbită:
— Ești bine? Ai nevoie de ceva?
— Mi-e frică… am recunoscut cu voce stinsă.
S-a apropiat și mi-a strâns mâna:
— Toate suntem speriate prima dată. Dar o să vezi, când o să-ți ții copilul în brațe, totul o să capete sens.
Am zâmbit amar. Pentru mine nimic nu mai avea sens de luni întregi. De când Vlad, tatăl copilului, dispăruse fără urmă după ce i-am spus că sunt însărcinată. „Nu sunt pregătit pentru asta”, mi-a spus într-o seară ploioasă de octombrie. Și a plecat. Fără să privească înapoi.
Când durerile au devenit insuportabile, am început să urlu. M-am agățat de marginea patului ca de o ancoră într-o furtună. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Nu ești în stare nici măcar să ai grijă de tine!”
— Ana Dumitrescu! a strigat o moașă din ușă. Hai, mergem la sala de nașteri!
Am simțit cum picioarele mi se înmoaie. Am încercat să mă ridic singură, dar corpul nu mă mai asculta. Două asistente m-au sprijinit și m-au condus pe holul lung și luminat slab. Pe pereți erau poze cu bebeluși zâmbitori – un contrast dureros cu teama care mă sufoca.
În sala de nașteri era frig și miros de dezinfectant. Am văzut instrumentele medicale strălucind sub lumina neoanelor și am simțit cum panica mă cuprinde din nou.
— Ana, respiră adânc! mi-a spus moașa cu blândețe.
Am încercat să mă concentrez pe respirație, dar gândurile îmi fugeau la mama, la tata, la Vlad… La copilul meu care urma să vină pe lume într-o familie sfâșiată.
— Împinge! Încă o dată! Hai că poți!
Am strâns din dinți și am împins cu toată puterea pe care o mai aveam. Lacrimile mi se prelingeau pe obraji, amestecate cu sudoare și frică. Într-un final, am auzit un plânset slab – cel mai frumos sunet din viața mea.
— E băiețel! Felicitări!
Mi l-au pus pe piept și pentru o clipă am uitat de toate durerile, de toate certurile și trădările. L-am privit și am știut că pentru el trebuie să fiu puternică.
Câteva ore mai târziu, stăteam singură în salon, cu băiețelul dormind liniștit lângă mine. Telefonul a sunat din nou. Era Ioana.
— Ana… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Vrei să vin la tine?
Am izbucnit în plâns.
— Da… te rog…
A venit la spital cu ochii roșii de plâns și m-a îmbrățișat strâns.
— O să fie bine, Ana. O să fim alături de tine. Și mama… și tata… doar că au nevoie de timp.
Am dat din cap fără convingere. Știam cât de greu le va fi părinților mei să accepte situația. În satul nostru mic din Prahova, lumea vorbește mult și iartă greu. Dar pentru prima dată după multe luni, am simțit o rază de speranță.
În zilele următoare, am început să primesc mesaje de la mama: „Cum e băiatul? Are nevoie de ceva?” Tata încă nu voia să vorbească cu mine, dar Ioana mi-a spus că îl găsise într-o seară privind poza mea din copilărie.
Viața nu s-a schimbat peste noapte. Au urmat luni grele: nopți nedormite, griji financiare, priviri piezișe pe ulița satului. Dar fiecare zâmbet al băiețelului meu era o promisiune că totul va fi bine.
Uneori mă întreb dacă aș fi putut face altfel. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru dragostea lui Vlad sau pentru iertarea părinților mei. Dar apoi îl privesc pe fiul meu dormind liniștit și știu că el e răspunsul la toate întrebările mele.
Oare câte femei trec prin aceeași singurătate? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne iertăm pe noi înșine și să mergem mai departe?