Între durere și speranță: Povestea Anei Popescu din sala de nașteri – când singurătatea doare mai tare decât contracțiile

— Nu pot să cred că nu ești aici, Vlad! am șoptit printre dinți, strângând cearșaful alb cu degetele încleștate, în timp ce o altă contracție îmi sfâșia trupul. În jurul meu, asistentele se mișcau grăbite, iar lumina rece a neonului făcea totul să pară ireal. Mirosea a dezinfectant și a teamă. Pe hol, o femeie plângea încet. Eu nu plângeam. Încă.

Cu doar două zile înainte, Vlad, soțul meu, plecase trântind ușa după o ceartă care mocnea de luni întregi. Mama lui, doamna Popescu, nu mă acceptase niciodată cu adevărat. „Nu ești destul de bună pentru fiul meu!” mi-a spus chiar în ziua în care am aflat că sunt însărcinată. Vlad era prins între noi ca într-o menghină, dar mereu alegea să tacă. Tăcerea lui a devenit zidul dintre noi.

În acea dimineață, când mi s-au rupt apele, am sunat-o pe mama. „Nu pot veni, Ana, știi că tata e bolnav și nu-l pot lăsa singur…” Vocea ei era stinsă, obosită. Am închis ochii și am inspirat adânc. Eram singură. Singură cu frica mea, cu copilul meu care se încăpățâna să vină pe lume într-o familie sfâșiată.

— Doamnă Popescu, vă rog să respirați adânc! m-a îndemnat moașa, încercând să-mi prindă privirea. Am dat din cap absentă. În mintea mea răsunau replicile mamei lui Vlad: „O să-ți pară rău! Nu știi ce înseamnă să fii mamă!” Poate avea dreptate. Poate chiar nu știam.

Orele s-au scurs greu, ca o pedeapsă. Într-un colț al salonului, o altă femeie era înconjurată de soț și de mama ei. Râdeau printre lacrimi și se țineau de mână. Am simțit un gol imens în piept. De ce eu nu pot avea asta? De ce familia mea e atât de ruptă?

Când durerile au devenit insuportabile, am început să vorbesc cu copilul meu:

— Te rog, Matei, vino repede… Să terminăm odată cu chinul ăsta… Să fim doar noi doi…

Într-un moment de luciditate, am realizat că nu-mi doream doar să nasc; voiam să scap de povara singurătății. Să simt că aparțin cuiva, că cineva mă vrea lângă el fără condiții.

Când Matei a venit pe lume, am auzit primul lui țipăt ca prin vis. L-au pus pe pieptul meu și am izbucnit în plâns. Nu era plâns de fericire pură; era un amestec ciudat de ușurare, frică și dorință de a fi iubită.

După câteva ore, când totul părea să se liniștească, ușa salonului s-a deschis brusc. Era doamna Popescu. A intrat cu pași hotărâți, privindu-mă rece.

— Ai reușit… a spus sec. S-a uitat la Matei fără să zâmbească.

— Da… Am reușit singură, am răspuns cu voce tremurată.

A tăcut o clipă, apoi a lăsat pe noptieră un pachet cu haine pentru copil.

— Vlad nu poate veni acum. E… ocupat.

Am simțit cum mă sufoc. Aș fi vrut să țip la ea, să-i spun cât m-a durut absența lui Vlad, cât m-a rănit fiecare vorbă aruncată ca un cuțit. Dar am rămas tăcută. Pentru Matei.

După ce a plecat, am rămas privind tavanul alb al salonului. M-am întrebat dacă vreodată voi putea ierta. Pe Vlad pentru lașitate, pe soacra mea pentru răceală, pe mine însămi pentru că nu am avut curajul să plec mai devreme dintr-o relație care mă făcea să mă simt invizibilă.

În zilele următoare, am primit mesaje scurte de la Vlad: „Sper că sunteți bine.” Atât. Mama mi-a trimis o poză cu tata zâmbind slab din patul lui.

Într-o după-amiază, când alăptam și priveam chipul micuțului meu adormit la sân, asistenta a intrat și mi-a spus:

— Aveți vizitatori.

M-am uitat spre ușă cu inima strânsă. Era sora mea mai mică, Ioana. A venit alergând spre mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Ana… îmi pare rău că nu am fost aici mai devreme… Dar sunt aici acum! Nu ești singură!

Am izbucnit din nou în plâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

Când am ajuns acasă cu Matei în brațe, apartamentul era gol și rece. Am pus copilul în pătuț și m-am așezat lângă el pe podea. Am început să-i povestesc despre lumea asta ciudată în care s-a născut:

— O să fie greu uneori, Matei… Dar promit că nu te voi lăsa niciodată singur.

În fiecare zi încerc să găsesc puterea de a merge mai departe. Seara, când liniștea apasă pereții casei goale, mă întreb: oare cât poate duce o inimă de mamă? Și dacă dragostea pentru copilul meu va fi suficientă ca să umple toate golurile lăsate de cei care au ales să plece?